Dacă tot mi-am arătat simpatia faţă de mesajul anumitor filme de la Hollywood, să spun ceva şi despre un film, despre care, că nu mi-a plăcut, e prea puțin spus.
Titlul nu e important... Nici măcar nu e important că e vorba de un film, până la urmă, sau că postarea mea a plecat de la un film - situația poate fi adaptată pe ce se întâmplă și în viața reală, fiindcă sunt foarte multe situaţii asemănătoare în jurul nostru.
În povestea descrisă de film, când, tu, ca om de bun simţ, ai zice că se opreşte răul, el continuă... şi continuă... şi continuă.
Se pare că societatea deprimată de azi (al cărei partener de nădejde este Hollywood-ul) îndeamnă la respectul faţă de sentiment până la gura iadului.
După ce păcatul şi, în acelaşi timp, atracţia şi dezonoarea, se gustă, un imens gol da năvală. Un gol care, treptat, se umple cu disperare. Zi cu zi, se măreşte şi apasă, până trimite la ştreang sau iertare și-mpăcare (cu sine și cu Dumnezeu). În acest punct, rațiunea nu mai poate fi minţită sau neglijată (ca înainte), deoarece pasiunea s-a consumat (nu mai e nimic "bun" - la gust - de consumat), iar conştiinţa se foloseşte de glasul cu care-i e dat să nu tacă, şi nu tace.
Tu, ca om, realizezi că pierzi toată fericirea în care te-mbăiai... şi nu-ţi dai seama, măcar, unde s-a dus.
Și, în paralel cu acest strigăt al conştiinţei personajului (dacă ne referim la strigătul conștiinței oricărui păcătos, nu greșim), şi societatea a emis un strigăt dezaprobator - ce avea să fie ultimul. Şi ea, societatea, îi spune omului să se-ndrepte - ca, măcar de ea ascultând, să-i fie bine. În acest caz, lucrurile se-ntâmplă, parcă, ca o dublă asigurare pe care a lăsat-o, Dumnezeu, omului: dacă nu-ţi asculţi conştiinţa - care, în fiecare, strigă în primă instanţă - să asculţi, măcar, de părerea sau glasul societăţii. Societatea asta - care priveşte astfel, atunci când omul greșește - e sănătoasă, iar individul, bolnav.
În concluzie, această situație este despre un loc și moment anume și tipice, și despre o persoană a cărei rușine nu funcționează, și aruncă-n praf cu rostul vieţii. Omul, devenit biet animal - prin proprie alegere - nu-şi dă seama că rostul e sfânt. Te poţi lega de orice, de absolut orice, dar nu te poţi lega de rost! Rostul e sfânt!
Când oamenii vor înţelege asta, viața se va aşeza, în sfârşit, pe orbitele ei, ca o planetă cuminte şi obosită de puţină hoinăreală prin Univers...
Până la urmă, deci, mi-a plăcut ceva: sublimul cu care se manifestă voința liberă.
După ce vezi acest film, ai impresia că "acela" s-a ales cu ce-a vrut. Nimeni nu l-a împiedicat să facă ceva, iar finalul încarcă pozitiv din acest punct de vedere.
Titlul nu e important... Nici măcar nu e important că e vorba de un film, până la urmă, sau că postarea mea a plecat de la un film - situația poate fi adaptată pe ce se întâmplă și în viața reală, fiindcă sunt foarte multe situaţii asemănătoare în jurul nostru.
În povestea descrisă de film, când, tu, ca om de bun simţ, ai zice că se opreşte răul, el continuă... şi continuă... şi continuă.
Se pare că societatea deprimată de azi (al cărei partener de nădejde este Hollywood-ul) îndeamnă la respectul faţă de sentiment până la gura iadului.
După ce păcatul şi, în acelaşi timp, atracţia şi dezonoarea, se gustă, un imens gol da năvală. Un gol care, treptat, se umple cu disperare. Zi cu zi, se măreşte şi apasă, până trimite la ştreang sau iertare și-mpăcare (cu sine și cu Dumnezeu). În acest punct, rațiunea nu mai poate fi minţită sau neglijată (ca înainte), deoarece pasiunea s-a consumat (nu mai e nimic "bun" - la gust - de consumat), iar conştiinţa se foloseşte de glasul cu care-i e dat să nu tacă, şi nu tace.
Tu, ca om, realizezi că pierzi toată fericirea în care te-mbăiai... şi nu-ţi dai seama, măcar, unde s-a dus.
Și, în paralel cu acest strigăt al conştiinţei personajului (dacă ne referim la strigătul conștiinței oricărui păcătos, nu greșim), şi societatea a emis un strigăt dezaprobator - ce avea să fie ultimul. Şi ea, societatea, îi spune omului să se-ndrepte - ca, măcar de ea ascultând, să-i fie bine. În acest caz, lucrurile se-ntâmplă, parcă, ca o dublă asigurare pe care a lăsat-o, Dumnezeu, omului: dacă nu-ţi asculţi conştiinţa - care, în fiecare, strigă în primă instanţă - să asculţi, măcar, de părerea sau glasul societăţii. Societatea asta - care priveşte astfel, atunci când omul greșește - e sănătoasă, iar individul, bolnav.
În concluzie, această situație este despre un loc și moment anume și tipice, și despre o persoană a cărei rușine nu funcționează, și aruncă-n praf cu rostul vieţii. Omul, devenit biet animal - prin proprie alegere - nu-şi dă seama că rostul e sfânt. Te poţi lega de orice, de absolut orice, dar nu te poţi lega de rost! Rostul e sfânt!
Când oamenii vor înţelege asta, viața se va aşeza, în sfârşit, pe orbitele ei, ca o planetă cuminte şi obosită de puţină hoinăreală prin Univers...
Până la urmă, deci, mi-a plăcut ceva: sublimul cu care se manifestă voința liberă.
După ce vezi acest film, ai impresia că "acela" s-a ales cu ce-a vrut. Nimeni nu l-a împiedicat să facă ceva, iar finalul încarcă pozitiv din acest punct de vedere.