Am cochetat, cu destul timp în urmă, cu politica.
Nu ştiam ce să fac: să intru, să nu intru...
Îmi placea ideea şi o vedeam salvatoare, capacitată, în sensul de a face ceva pentru ţară (vechiul slogan folosit de toată lumea).
Din păcate, deşi n-aş fi vrut, mi-am dat seama foarte repede că n-am ce să caut în politică.
Pentru că nu sunt un geniu, şi nici măcar un supertrăitor - în ambele cazuri aş fi avut, mă gândesc, succes: având, totdeauna, soluţii, găsite ori cu mintea, ori cu duhul, ori cu amândouă. Și, pentru că nu sunt nici una, nici alta, mi-am dat seama că, nu numai că nu cred că voi putea ajuta ţara, dar mă vedeam și pe mine însumi în pericol.
Nu sunt un haiduc, deşi, mărturisesc sincer, mă îndrept permanent înspre-acolo. Din iubire - iubesc haiducia - cu tot ce-nseamnă ea frumos. Aş fi vrut, sa fiu un haiduc, dar am conştientizat că, cel puțin până acum, nu pot.
Poate că am fost laș - deşi, nu cred. Pentru că întotdeauna e bine să ştii ce-ai în tine şi să nu te arunci cu capu'-nainte. Sigur, eterna mea problemă: prezenţa feminină... dac-ar fi fost, poate m-ar fi sfătuit, ajutat, pus umărul. Dar, n-a fost să fie. Şi, până la urmă, suntem creaţi să ne descurcăm, cumva, în grelele momente, tot singuri - fără ca asta să fie o fatalitate. Singuri venim pe lume şi singuri plecăm, şi avem relaţia noastră singulară cu Dumnezeu, care e mai importantă decât relaţia cu orice om. Aşa că, nu plâng prea mult după coasta mea, şi mă concentrez către interiorul meu (apropo de asta - o fată, total necunoscută, m-a întrebat, odată: "Are you looking for inside or outside happyness??..." Uau!... A fost prima dată când eu, unul, slabul şi micul, am conştientizat aspectul... Da, măi frate, chiar e şi un inside happyness pe care trebuie să-l cauţi, care e chiar mai important decât cel de-afară - a cărui căutare e, cam, o piedere de timp... - dar despre asta mă opresc, vreau să fac un post viitor...).
Aşadar, revenind: uitaţi-vă la filmuleţul de mai sus... L-aţi văzut?
N-am intrat în politică pentru că n-am vrut ca doamna să râdă de mine.
Politica, azi, prin definiţie, presupune o poziţie viitoare de a fi de râsul lumii şi chiar dacă lumea externă aș păcăli-o eu, cumva, şi nu ar râde de mine, totuşi, lumea mea interioară ar râde. Și asta este cel mai important.
N-am intrat în politică pentru că ştiam că va trebui, cumva, să fiu ratat, şi n-am vrut. N-am vrut să mă ratez nici prin alegere, nici prin neputinţă. Dacă e să fiu prost, măcar să fiu la mine-n casă... să nu mă vadă alţii.
Cu riscul de a-mi închide visul, am dat imboldul tineresc de luptă și izbândă (aproape irezistibil, da!, de multe ori...) pe eventualitatea conştientizată că aș fi parte din cretinitate, sau, mai rău, parte din laşitate, dintre oameni pe care Vlad-creştinul i-ar fi  atârnat în ţeapă...
Normal, viaţa a încercat să mă prostitueze, ca pe fiecare... - nu sunt primul, nici ultimul. Am refuzat nobleţea.
N-am vrut s-ajung să râdă de mine (până şi) oamenii simpli, cei mai simpli oameni ai ţării, oameni neplecaţi vreodată din sat, de la coada vacii și de la munca câmpului şi care, totuşi, ar fi fost ani-lumină mai înţelepti ca mine - cel din ipostaza viitoare - şi mai valoroși.
Pe lângă această femeie cu un singur dinte în gură - dar cu un suflet care-atinge Cerul - oamenii politici sunt nişte câini, cărora labele din faţă li s-au transformati în mâini omenești, şi, câteodată, le folosesc să "ia", iar, câteodată, le folosesc să "fugă"  - după nevoie, sunt foarte adaptabili!
Îmi repugnă cuvântul politic, nu pentru că nu mi-ar fi drag de el, sărăcuțul, ci, pentru că, e asociat cu cîinii. Tipul de câini care, înainte, la curtea lui marelui Ştefan, n-aveau nici măcar căderea să se sature din roşcovele aflate în cădere... de pe mesele lui ticsite cu cruci.
Câini care au deprins meşteşugul limbii bipezilor, s-au infiltrat între ei, şi-i chinuie groaznic, sărind direct la beregată - bipezii având, şi ei, păcatele lor şi, cumva, nu ştiu cum, nereuşind să se elibereze deloc de sub strânsoarea fălcilor animalice, deși ar vrea...
În acest context, un singur strigăt la Dumnezeu, un strigăt sincer, ne-ar ajuta enorm; dar, suntem, cei mai mulţi, răgușiţi. Sau nu vrem, sau nu ştim să strigăm. Sau nu ne pasionează. Sau ne e lene. Sau cine ştie ce.
Din acest motiv, rămânem prizonierii câinilor-bipezi - noi, oamenii, care, cât de cât, măcar, suntem tot oameni.

PS. Ca să înţelegeţi mai bine despre ce e vorba, aveţi aici filmuleţul complet, din care eu am făcut un cut.

De multe ori, într-o lume anume, constat inutilitatea cuvântului.
În general, oamenii care nu vorbesc sunt percepuţi, prin limitarea celorlalţi, drept bosumflaţi sau îngâmfaţi. Sunt cărora li se-ntâmplă aşa şi-ncep să vorbească doar pentru că le e frică de stigmat. N-ar vrea să iasă din starea lor, că aşa sunt ei, şi aşa se simt bine, dar o fac de frică. Din teroare. Presiune. Societatea îşi face foarte bine treaba către care e aplecată. şi încearcă, consistent şi determinat, să-l supună pe om. Până la urmă, sunt în război... Ea, lumea, în mod atât de ciudat, la prima vedere, e în război permanent cu vlăstarele ei. Cu invidivizii care o compun. Totalul se luptă cu unitatea, deşi ea-l compune.
Nu pot să nu fac apel, iar, la perfecţiunea antinomică cu care a creat Domnul viaţa omului, pentru a-i putea da şansa să câştige ceva. Dacă nu era aşa, era ca şi când ai fi alergat de unul singur şi-ai fi ieşit pe locul doi. Ar fi fost o terbilă plictiseală şi un non-sens general. E altceva când se pune cupa pe masă şi se dă startul din pistol: lumea ştie pentru ce se bate şi totul capătă sens...
Revenind la paritatea unitate - ansamblu, constatăm aspectul că relaţia de duşmănie nu e cu dublu sens, adică lumea e duşmanul (sufletului) omului, dar omul nu e duşmanul lumii. Pentru că individul poate, oricând, să-şi schimbe alegerile, ca o entitate elastică. Şi chiar o face. Individul oricând are accesul la bucurie, câştig sau pierdere şi tristeţe, oricând, trebuie doar să (le) aleagă. societatea nu poate alege unanim, ea e (mai) rigidă şi se schimbă mult mai greoi, pentru că cei care-o compun nu se pun de acord  să fie elastici în acelaşi timp. Sau în acelaşi sens.
Şi-atunci, o sumă de anumite elasticităţi, chiar şi simultane, se-ntâlnesc cu o sumă de chestiuni neelastice şi se lovesc ca de zid, nu le poate face faţă decât prin excepţie sau prin minune.
Ce-ar fi dacă... am fi elastici toţi-odată?... Dacă ne-am da întânire, toţi, mai încolo, pe cale?...

Stau şi mă gândesc, deseori, ce se întâmplă dincolo de ceea ce presupunem, sau înţelegem, sau, în cel mai bun caz, ştim.
Ce se întâmplă, de exemplu, în interiorul unei femei, atunci când trebuie să facă o alegere?...
La fel, ce se întâmplă în interiorul bărbatului?
Mi-a venit gândul... oare cum reactionează interiorul celor două fiinţe - cândva, create să conlucreze împreună - atunci când iau în calcul o (nouă) cale: călugăria?
Bărbaţii sunt raţionali, femeile sunt sentimentale.
Cum ai putea renunţa la ceva în mod raţional, sau apelând la raţional, e lesne de înţeles.
Dar culoarea luptei pe care-o ai atunci când lupţi împotriva sentimentului, împotriva capacităţii tale înnăscute de a te vedea procreând şi de a te simţi procreând... cine poate spune despre ea? Cât şi cum o fi lupta dusă atunci când te simţi viaţa care să dea viaţă, şi simţi chemarea ta pentru asta, îi simţi clocotul - chemare pe care, cu siguranţă, cu latura lor de femei şi cu ingredientele puse acolo de Dumnezeu, au simţit-o toate călugăriţele înainte să se facă călugăriţe?... Sigur, şi bărbaţii şi femeile au visuri, şi le e greu să renunţe la ele, amândurora în egală măsură. Ceea ce este minunat şi într-adevăr de remarcat e că Dumnezeu a pus în ambele genuri puterea de a se rupe de lume. Puterea de a renunţa la gândurile laice (în care creştem şi în legătură cu care, inevitabil, ne facem visuri). Aşadar, nu se poate cântări aici o diferenţă, însă cred că e o diferenţă din înseşi caracteristicile fiinţei în funcţie de gen, din însăşi reacţia componentelor puse în fiecare de Dumnezeu - altfel, cum ar putea fi?... Fiecare se luptă cu natura lui... Femeile poartă răspunderea socialului mai mult decât bărbaţii, chiar dacă, aparent, (doar) ei sunt la conducere. Şi aceasta e marea răspundere, dar şi bucurie a femeii, căci, de multe ori, îl are la picioare pe bărbat, fără şi să pocnească din degete - fiind un demers prea preţios -, prin forţa atracţiei faţă de ea pe care i-o poate stârni, dar şi prin viclenie - capitol la care bărbatul pare că se-nscrie într-o ucenicie eternă.
Eu cred în antinomia femeii: în puterea ei enormă şi oarecum ascunsă, de multe ori greu vizibilă sau chiar invizibilă, dar, cu siguranţă, simţibilă. Femeia este cea care poate să determine - bărbatul, cu mult mai puţin. Bărbatul stă, chircit, şi cere sustinerea ei. Bărbatul, fără încrederea femeii, e gol, se-mpiedică singur, îşi dă cu stângu-n drept şi nu are niciun chef şi nicio chemare să facă ceva. Cu încrederea femeii alături, el poate să mute şi munţii. De ce? Pentru că are motivaţie. Pentru că, pentru el, aceasta e motivaţia: încrederea femeii.
Sigur, şi femeia vrea să se sălăşluiască pe sine în bărbat, dacă se poate spune aşa, sau, mai frumos, să se încălzească pe sine, lângă bărbat, dar într-o altă zonă, a treia, numită Dumnezeu. O zonă teribil de confortabilă, pe care femeia, de multe ori, o înţelege mai uşor şi mai repede decât bărbatul, şi ia taurul de coarne spre mai bine. Aş îndrăzni să spun că femeia care înţelege că aceasta zonă e mai bună pentru ea decât chiar însăşi zona bărbatului, oricât de tandru şi de perfect ar fi el, se duce în linie dreaptă spre fericirea adevarată şi evită multe păcăleli. Celelalte, care nu fac asta, se mai chinuie (puţin). Până la urmă, este normal să fie aşa, pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi omul, om, şi iubirea, oricât de perfectă şi de amplitudinantă ar fi, fără participarea lui Dumnezeu la taina ei, alături de cei doi care se iubesc, este fix o chestiune pierdută. Toate iubirile dintre bipezi care nu se odihnesc în Dumnezeu sunt situaţii teribil de neatractive, plictisitoare, înăbuşite, parcă evident şi clarisim neproductive, o pierdere de timp şi de resurse, inutilă. Întrevedem aici egoismul şi toate celelalte aspecte prezente atunci când cei doi aruncă doar orizontala înspre ei, şi nu ridică şi verticala către Dumnezeu, invocând-o ca pe o bucurie.
M-am dat dintr-una-ntr-alta, dar nu-i nimic...

Am tot remarcat zilele acestea apelarea care se face în spațiul public la, pasămite, principiul democratic al separației dintre Biserică și Stat. Habar n-aveam că există așa ceva. Nu între Biserică și Stat. Altminteri, eram mai trist, și-acuma, c-am aflat, sunt mai trist.
Vasăzică, de-acum - și, de fapt, de mult, nu de-acum - noi suntem laici, noi nu suntem decolea. Vasăzică, noi ne separăm de Dumnezeu, că ne provoacă un mic disconfort în existență, ca un mic pai care îndrăznește să ne înțepe trupulețul prea-prețios și, în orice caz, de neneglijat. Eu am senzația că, creăm condiții pentru ca doar trupul să se simtă bine - acest trup hămesit și gâdilat în toate ale lui, acest dușman al omului, al sufletului și al veșniciei. În orice caz, centrul de gândire al omului pare că e rupt de conștiință, bașca de inimă - despre care, nu de mult, am aflat că-i locul unde se-ntâmplă în integralitate procesul de gândire a omului; și asta nu prin alegere, nu alege fiecare, ci prin constituire: așa e lăsat de Dumnezeu în noi (a se vedea cartea Sf. Luca al Crimeei despre puterea inimii, plus alte lucrări de specialitate).
Deci, dacă-i așa, dacă există acest prințip fără de care nici măcar noi, românii, nu ne mai putem concepe viețuirea astăzi, apăi orientarea e cât se poate de greșită. Sincer, eu nu înțeleg ce posturi prind acele persoane publice care susțin treaba asta, pentru că, în fapt, niciodată n-o sa fie despărțită Biserica de Stat. N-are cum. Dacă greșesc, demonstrați-mi contrariul. Eu văd că Biserica -  așa cum este ea, ponegrită de mulți - își manifestă puterea fără doar și poate asupra Statului, și invers. Atâtea acțiuni laice și clericale care determină Statul spre ceva sau altceva - de exemplu, manifestările stradale, întâlnirile oficiale, etc. Eu, sincer, nu înțeleg această discuție total inutilă, pornită cu prilejul preademocratic al marșului public demn de toată jena al celor care nu înțeleg ce trebuie să facă cu ce-au între picioare.
Sigur, trăitorii - ca singurii care vor moșteni Împărăția Cerurilor, și nu declarații - n-au nevoie de nimic ca să trăiască. Ca să-L trăiască. Ei trăiesc, cu ajutor de Sus, oricând și oriunde, pentru că asta-și propun. Dar, atât de mulți nu sunt trăitori și nu trăiesc prin proprie propunere - aceasta însemnând și renunțarea la comfort. Mulți se duc cu valul, și cu oile, și, pentru ei, din păcate, separarea (măcar că doar opinată) dintre sfera laicului, reprezentat unitar prin individ, și sfera Cerescului - capabil să intre în fiecare individ, să-l penetreze, să-l înalțe, să-l superiozizeze - reprezintă, iaca, poate cel mai clar diagnostic pentru o societate decăzută, nemângâiată, vrednică de plâns - dar de nu prea mult, pentru că-i așa prin alegere, nu prin condamnare. Iaca diagnostic pentru România, iaca diagnostic pentru lumea de azi.
Doamne, ajută indivizilor care, cu ochii întredeschişi, întrezăresc în depărtare un peisaj-binecuvântare, venit cu dedicație de la Tine, de Sus, în care Statul, nu, nu e separat de Tine și de Biserica Ta, în care Statul și individul Te vor, și Te pun în capul mesei! Sigur că ce spun e o utopie, ţinând cont de mersul lumii de azi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să gândim și să spunem mereu cum vrem să fie lucrurile, cum credem că e bine să fie. Nu ne-mpiedică nimeni sufletele să zburde. Aceasta este menirea care, dealtfel, fără să fi intervenit opera negrilor, ne era rânduită. Menirea fericirii pământeşti, prin prisma că aceasta ar fi fost sau ar fi încercat să fie 1% din veşnicie. Sau 0,1%. Sau 0,01%. Dar, era. Şi nu e.

Exact cum o persoană poate primi de la diavol o ofertă, la un moment dat, anume aceea de a-şi vinde sufletul pentru a fi fericită, aici, şi a avea totul în această viaţă, aceleiaşi tentaţii se poate spune că a cedat ţara în faţa ofertei diavolului, atunci când a intrat în Europa.
Bartolomeu Anania se referă, la un moment dat, în "Corupţia spirituală", la oferta care se face României pentru a intra în U.E. (la vremea aceea, undeva în jur de '95, 2000, înainte de a intra în U.E.), ofertă despre care e foarte frumos spus acolo:

"(...)
Dumnezeu ne-a ajutat şi am scăpat de povara comunismului, prin jertfele din decembrie '89 intrând într-o altă era. Dar iată că avem o altă perspectivă: dacă ne-am confruntat cu Răsăritul bolşevic, de data aceasta ne îndreptăm cu faţa către Occidentul Europei (care se autodefineşte Europa însăşi şi care ne învită să intrăm în ea, ca şi cum noi n-am fi fost niciodată europeni). În privința aceasta, dacă trebuie să fac o paranteză și doresc s-o fac, vreau să afirm și să reafirm că noi am fost întotdeauna europeni, și că nu este vorba de o intrare a noastră în Europa, ci este vorba de o regăsire a noastră în Europa și, mai precis, de regăsire a Europei în noi. Ne e greu să fim tratați ca niște primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitându-se că, dacă suntem, astăzi, săraci și înapoiați, datorită comunismului, este și prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape în mod gratuit, acestui comunism. Lucrurile astea sunt știute. Cred că nu are dreptul Occidentul să ne trateze și să ne umilească așa cum a încercat și încearcă s-o facă (...). Nu așteptăm civilizație și nu așteptăm spiritualitate din Occident, pentru că e lipsit de ea. Uneori ne tratează ca pe niște balcanici, uitându-se că suntem la nordul Dunării și că nu facem parte din Balcani, dar aici l-aș cita pe Alexandru Paleologu care spune: "Și, la urma urmei, chiar dacă am fi balcanici, ce este rușinos în asta? Platon, Aristotel și Sofocle au fost balcanici"; iar eu aș adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d'Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Și atunci, nu văd de ce Occidentul, laic sau nelaic, ar disprețui acești Balcani. Iar dacă este vorba de civilizație, ar trebui să le-amintim că, în jurul anului 1000, basileii și principesele Bizanțului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scărpinau de păduchi și de râie. Așa încât, dacă este vorba de o Europă, și dacă este vorba de o adevărată Europă, noi am avut întotdeauna viziunea și trăirea acestei Europe. Europa este sinteza gândirii elene, a religiei creştine şi a civilizaţiei romane. Este singura Europă pe care o recunoaştem, şi singura Europă care ni se refuză. Acum 2 ani, la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai a conferit titlul de "Doctor Honoris Causa" unui personaj, profesor spaniol - ca și marele inchizitor (n.m. e vorba de marele inchizitor din "Frații Karamazov" al lui Dostoievski), și care era președintele Parlamentului European. A făcut o expunere în Aula Magna a Universității despre noua Europă, cum se configurează ea. Am ascultat-o și vă spun drept că m-am îngrozit. O Europă construită eminamente pe economie şi politică; nici cea mai mică adiere de cultură; de religie să nu mai vorbim. Dar dimensinea culturală, cu desăvârșire absentă, și mi-am zis: dacă aceasta este Europa care ni se propune, nu avem nevoie de ea! Mai degrabă, o invităm să se îndrepte către noi, pentru ca să redescopere ce a fost, ce este sau ce trebuie să fie adevărata Europă. Și cu aceasta cred că, consonăm spunându-ne că nu avem de cerșit, ci avem de oferit. 
Ce ce ni se propune?
1. Economicul - pâinea. Prin pâine, ni se cere libertatea. De aici, aceste pretenţii aberante care ni se pun în faţă pentru a fi "acceptaţi", chipurile, în această Europă: homosexualitate, viciu, avort, desfrâu, sexualitate, pornografie, adică tot ceea ce poate fi mai rău în viaţa unei societăţi, pe care trebuie să le acceptăm și să le legiferăm pentru ca să putem avea poarta sau portița deschisă către ceea ce ni se propune a fi Europa, și pe care noi, ca popor, în frunte cu Biserica şi, din fericire, în frunte cu tineretul nostru creştin-ortodox, ne propunem să le respingem pentru că nu vrem ca, cu preţul reintrării noastre în Europa, să ne pierdem propria noastră identitate naţională. Așadar, economie, pâine și înrobire.
2. În al doilea rând: miracolul. Nici pomeneală de un miracol în numele lui Dumnezeu, aşa cum încerca, cel puţin, marele inchizitor  în secolul 15. Este vorba de miracolul zborului cosmic, al electronicii, al calculatorului și al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, în fața căruia va trebui să fim fascinaţi și pe care va trebui să-l acceptăm ca miracol în locul minunilor lui Dumnezeu.
3. Şi, în al treilea rând, tot prin economic: puterea; şi, prin putere, autoritatea. Să se revină la sistemul mai vechi, ca numai câteva puteri, zise "mari puteri", să hotărască pentru popoarele mici.
Și poate că nu trebuie să lipsim din acest context și asalturile care se dau împotriva religiei noastre, a credinței noastre și, în special, a ortodoxiei noastre, începând cu teoreticienii de talia lui Huntington
(n.m. Samuel Phillips Huntington (1927 – 2008), care pretinde că hotarul viitoarei Europe va trebui să fie pe vistula șarpelui carpatic, între catolicism și între ortodoxie, o ortodoxie care este din ce în ce mai mult eliminată din calculele noii Europe, și terminând cu această invazie de secte, mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, de teorii, de doctrine, și care caută să ne polueze sufletul, care caută să ne corupă. De ce? Pentru că este o evanghelizare despre care v-am vorbit, care nu se face doar prin puterea cuvântului și a exemplului personal, ci se face prin puterea, în special, a economicului și a oferirii puterii și care nu este adevărata evanghelizare poruncită nouă de Iisus Hristos. 
(...)"
conferință susținută pe 13 februarie 1997 la "Casa Studenților" din București

Prin urmare, sigur că subscriu întrutotul. Prin urmare, sigur că noi n-aveam ce căuta în această Europă. Prin urmare, sigur că nu-mi pasă când sunt catalogat drept exagerat sau greşit atunci când susţin că nu avem nevoie de Europa, şi mai susțin o idee simplă, privitor la o foarte posibilă și hotărâtă şi creștinească ridicare, a noastră, a ţării, prin agricultură. Agricultura a fost mama noastră dintotdeauna, cu agricultura dintotdeauna "ne-am scos" şi ne-am dat mâncare. Domeniu care, deloc întâmplător, la momentul ăsta e la pământ în România, pentru a ne putea "permite" să ne-mprumutăm că să mâncăm.
Sigur că e clar că lumina zilei chiar şi pentru chiori că lucrurile sunt conduse, de undeva, spre undeva, intenţionat, clar şi vădit. Sigur, însă, că şi rugăciunea mea, a smeritului şi a păcătosului-vameş creştin-ortodox poate mai mult decât planul lor.
Dar... rugăciunea, unde-i rugăciunea?
Române, unde-i rugăciunea?