Din Scriptură
- Să cercetăm, ca să nu fim înșelați și purtați de orice vânt! (Ef. 4, 14)
Din Evanghelie
- Toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste (Filipeni 4, 13)
- Toate sunt cu putinta celui ce crede (Marcu 9, 23).
DIN DIVERȘI
- M-am născut să dărui, să mă dărui, să lupt și să mă nărui - Aron Cotruș
- Trebuie să înfrunți păcatul până la sânge. Așa te naști din nou. Nu există cale de compromis. - Valeriu Gafencu
- Până nu rămâi în lume numai tu și Dumnezeu, nu poți dobândi liniștea. (părinții egipteni)
- Pentru a dobândi darurile Duhului Sfânt, trebuie curăție + iubire ca mama de prunci - anonim
- Prin suferință descoperim înțelegerea - Constantin Noica
- Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată. (Prov 13.24)
- Pedepseşte pe feciorul tău, cât mai este nădejde (de îndreptare), dar nu ajunge până acolo ca să-l omori (Prov 19.18)
- Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el. (Prov 22.15)
- Nu te împiedica să cerţi un copil; că, dacă-l vei bate cu nuiaua, nu va muri; că tu îl vei bate cu nuiaua, dar îi vei scăpa sufletul de la moarte (Prov 23.13-14)
- Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale. (Prov 29.15)
- Nu putem educa un copil mic fără să-l pedepsim deloc. Trebuie să vă amintiți că fac o foarte mare greșeală părinții care sunt îndrăgostiți de copiii lor mici, se extaziază de ei, le iartă totul, nu îi pedepsesc niciodată. Despre aceștia, înțeleptul Sirah a zis: “Răsfață-l pe copil, și te va înfricoșa” (Sir.30,9). În pedeapsa este nevoie de măsura. Copiii nu trebuie pedepsiți cu iritare, cu răutate, cu ură: trebuie pedepsiți cu liniste și cu dragoste. Atunci, ei vor simți această dragoste, vor simți că merită pedeapsa și atunci pedeapsa va fi cu folos și-i va îndrepta. Mulți dintre voi nu se gândesc la un asemenea fel de pedeapsă și lasă nepedepsite nu numai greșelile mici, ci și pe cele grave - chiar și hoția, huliganismul, chiar și viața desfrânată a tinerelor. (Sf. Luca al Crimeei)
- Tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile tale păcate! (Arsenie Papacioc)
- Dumnezeu vrea permanență! (în gândirea la El; nu tipic) (Arsenie Papacioc)
- Cel care a cunoscut frumusețea smereniei nu se tulbură de la gândul că este păcătos, ci găsește în el izvor de lumină. Din cauza asta avem paradoxul: Fericiți cei ce plâng! Noi plângem, dar asta este o fericire, nu este un plâns ca al oamenilor din lume, ca al păgânilor. (Savatie Baștovoi)
- Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic. (Octavian Paler)
- Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și, suspinând, am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Și-am auzit glas, zicându-mi: Smerenia! (Sfântul Antonie cel mare)
- Iubirea lui Dumnezeu ne vrea, pe noi, fii; fii care trebuie să stea lângă tatăl lor.
- Vezi, că o singură cinste ai! Și, dacă ai pierdut-o, nu mai poți să o cumperi înapoi! (părinții arbitrului de fotbal Alexandru Tudor)
- Refuz voința sângelui meu căzut și vreau ca, în venele mele, să curgă voința lui Dumnezeu. (Părintele Sofronie Saharov)
- Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curățește sufletul. (Sfântul Luca al Crimeei)
- Împletiți munca cu rugăciunea. Nu căutați altă cale!
- Unirea dintre cei doi (tineri) trebuie să fie condusă de dragostea lui Dumnezeu. (Părintele Serafim Rotaru)
- Cred în Dumnezeu aşa cum cred în soare, nu pentru că îl pot vedea, ci pentru că, datorită lui, toate lucrurile se pot vedea. (C. S. Lewis)
- Crucea este Cerul care pătrunde pământul. (Alexandra Marinescu-Sav)
- În ziua răutăţilor, pomeneşte bunătăţile! (Solomon)
- Să iubeşti, mă! E poruncă! (Arhim. Arsenie Papacioc)
- Dragostea acoperă mulţime de păcate. (Sf. Apostoli)
- Tinerii de azi să înveţe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului. (Arhim. Justin Parvu)
- Avem prea mare război în noi înşine, încât să ne pierdem timpul cu războaiele din afară! (Savatie Baştovoi)
- Bizuie-te pe ajutorul lui Dumnezeu la modul absolut. (Sf. Ioan de Kronstadt)
- Viaţa este o luptă neîncetată în care diavolul se luptă cu Dumnezeu şi câmpul de luptă este inima omului. (F. M. Dostoievski)
- Omul care își dăruiește inima lui Hristos, devine cu totul alt om. Se umple de Hristos. Iar când mintea și inima unui om sunt pline de Hristos, atunci omul acela este înțelept, este deștept, în sensul că Duhul lui Dumnezeu îl învață totul. Orice greutate ar întâmpina, nu deznădăjduiește, ci aleargă la Hristos, care sălășluiește în el, găsind mijloace ușoare de a depăși greutățile, fără ca acestea să îl afecteze, sau să îl strice lăuntric.
- Fii stăpân pe tine și vei putea stăpâni lumea.
- Nimeni și nimic nu te poate face să te simți inferior decât dacă accepți și tu asta.
- Cea mai mare cruzime în fața copiilor este pilda rea a părinților.
- Când, la presiunea soțului, femeia, din smerenie, renunță la planurile ei bune și de folos, Dumnezeu va rândui lucrurile după gândul cel bun al soției. Ca lucrare a smereniei, în cele din urmă, se va adeveri folosul acestei virtuți superioare.
- Femeia, când are iubirea lui Hristos, strălucește ca îngerii.
- Servitorii buni sunt o binecuvântare mare; copiii buni sunt o bucurie și mai mare, însă o soție bună este cea mai mare binecuvântare!
- Familia reprezintă obiectivul principal pentru a cărui distrugere concură toate forțele satanei.
- Femeia este o făptură mai fragedă, mai delicată și mai simțitoare decât bărbatul; aceasta este superioritatea ei.
- O femeie inteligentă și blândă vine ca o lumină tămăduitoare pt. un suflet îndurerat.
- Mamele, fecioarele și soțiile creștine care sunt în legătură cu Maica Domnului, totdeauna poartă cu sine un tezaur de virtuți, cu zâmbetul permanent pe față, care impresionează.
- 2 puteri sunt pe lume mai mari decât toate: Dumnezeu în Cer și mama pe pământ; un om e așa cum vrea Dumnezeu și cum îl crește mama care l-a născut.
- Însănătoșirea sufletului nu se poate face până nu se îndepărtează cu desăvârșire împrejurările prin care decurg păcatele.
- La temelia feluritelor boli sufletești (mai ales a nevrozelor) stă împuținarea dragostei în inimă omului.
- Prezența fricii în inima omului arată lipsa ori insuficiența dragostei.
- Pentru tot ce ni se-ntâmplă să ne învinovățim doar pe noi înșine! Dacă vom face așa, se vor înstăpâni în suflet echilibrul, pacea sufletească, liniștea.
- Întru trufie, lucrarea închipuirii prinde putere, iar smerenia face visarea să se stingă. Visarea și imaginația sunt păcate.
- Trupul lipsit de efort fizic tulbură sufletul prin nervozitate și gânduri murdare.
- Păcatele nemărturisite nu numai că pierd sufletul, ci țin în încordare și distrug trupul.
- Acumulându-se în suflet, păcatele formează defecte de caracter.
- Apariția bolilor psihosomatice: păcat -> caracter -> boală (în afară de bolile date de Dumnezeu ca încercări).
- Adeseori, sufletul îi dă de înțeles omului din ce pricini (sau păcate) a luat naștere cutare sau cutare boală.
- Prin mânie, omul se pedepsește în primul rând pe sine însuși.
- Domnul acoperă neajunsurile faptelor noastre bune prin boli și necazuri.
- Trebuie să ne străduim în tot chipul a ne păstra pacea sufletească și a nu ne tulbura de jigniri, ci a le suferi cu seninătate, ca și cum nu ne-ar atinge pe noi. Această îndeletnicire poate aduce inimii noastre liniște și o poate face locaș al Sfântului Duh.
- Cântarea psalmilor, milostivirea și neagonisirea sunt ucigașele întristării.
- Dumnezeu nu îngăduie ca sufletul care nădăjduiește în El și rabdă să fie ispitit în așa măsură încât să ajungă la deznădejde, adică să cadă în ispite și necazuri pe care nu poate să le ducă. Sufletul să îndure toate cu bărbăție, ținându-se de nădejdea cea potrivită credinței și așteptând ajutor de la Dumnezeu: atunci va fi cu neputință ca el să fie părăsit.
- Întristarea e folositoare numai atunci când ne mișcă spre ea fie întristarea pt. păcate, fie dorința arzătoare de desăvârșire, fie gândul la fericirea viitoare.
- Trândăvirea se vindecă prin răbdare și prin săvârșirea lucrării noastre cu toată silirea de sine (adică atunci când nu avem chef), din frică de Dumnezeu.
- De vrei să sugrumi întristarea, îmbrățișează dragostea senină și îmbracă-te întru bucuria cea fără răutate.
- La baza tuturor suferințelor sufletești stă trufia. Pt. a scăpa de depresii, omul trebuie să se străduiască pt. dobândirea smereniei.
- O parte însemnată a stărilor depresive sunt urmare a modului păcătos de viață, urmare a lucrării pierzătoare a păcatului asupra sufletului omenesc.
- Întristarea păcătoasă vine atunci când o oarecare patimă n-a fost satisfăcută (omul n-a primit sumă de bani pe care o dorea, n-a fost avansat la serviciu, sau sentimentele i-au fost respinse de aleasa inimii lui).
- Patimile sunt legate între ele. Trufia și slava deșartă sunt susținute de desfătarea pântecelui și de curvie.
- În fundamentul său adânc, depresia este urmare a necredinței în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
- În tot lucrul rânduiește-ți măsură și nu o părăsi înainte s-o termini; roagă-te cu înțelegere și tărie și duhul trândăviei va fugi de la tine!
- Nu trebuie să te mâhnești dacă, pt. păcatele tale, pierzi vreun bun firesc și vremelnic, sau pe copiii tăi, sau pe nevasta ta, fie și însăși toată împărăția lumii, fie și însăși viața ta. Fiindcă de durerea aceasta nu se ține socoteală la pocăința, ci este zadarnică și fără folos și nu este primită de Dumnezeu. Nu mai spun că durerea care vine de pe urma bunătăților lumești și trecătoare, nu numai că este fără folos pt. păcătos, dar îi pricinuiește și moarte, cum spune Sf. Pavel: 'iar întristarea lumii aduce moarte'.
- Certurile, conflictele, sunt o zilnică 'încărcătură' depresivă.
- Tulburările depresive sunt 'tovarăși credincioși' ai celor împătimiți de băutură și narcotice.
- Trebuie să știu să fac deosebire între mine însumi și vrăjmașul care se ascunde în mine.
- Fără cea mai mare luare-aminte la sine, este cu neputință a spori în vreo virtute.
- Cel mai bine se cunoaște pe sine cel ce se crede un nimic.
- Cel ce s-a incrednicit a se vedea pe sine însuși este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri.
- Înfrânarea naște întreaga înțelepciune.
- Adevărata virtute nu are lăuda de la oameni și nu se îndulcește de cinstirea omenească - această maică a relelor.
- Cum să reacționăm la un om isteric? În primul rând, să nu intri în jocul istericului. Păstrează-ți demnitatea și calmul, iar, dacă este necesar, să arăți asprime chibzuită. Încă o dată spun că, fără spectator, criza de isterie încetează.
- Isteria este descompunere a personalității.
- Dorința de a fi în văzul lumii, în centrul atenției, este legată de patima curviei.
- Soarele să nu apună peste mânia voastră.
- Mai bine este a curma întărâtarea printr-un zâmbet, decât a te înverșuna neîmblânzit.
- Copilul începe să păcătuiască, să se întineze, atunci când este ajutat de pariti să se încăpățâneze, să sfideze voia lui Dumnezeu și să se lupte cu ea (apoi va începe să lupte și cu oamenii, și cu propriii părinți).
- Ortodoxia supraviețuiește prin oameni.
- Este o mare virtute să fii normal astăzi. Normalitatea este cale de sfințenie.
- Gândul omului este adevărul despre acel om.
- Faptele bune nu mișcă dragostea lui Dumnezeu, pt. că Dumnezeu nu este că oamenii - iubirea Lui există fără pricină.
- Singurul scop cu care abate diavolul păcatele asupra noastră este de a ne arunca, în cele din urmă, în deznădejde!
- Cel care nu a putut fi atras prin dragoste, nu are rost să fie atras prin altceva, nu poate și nu trebuie să fie atras prin altceva.
- Uită-te în istorie și vei vedea că lumea dintotdeauna și-a neglijat geniile și le-a aruncat în mizerie.
- Dacă un om face multe păcate grele, ajunge să fie lipsit și de mustrarea conștiinței (nemaivorbind de har).
- Dumnezeu are lucrare de mântuire cu fiecare om și această lucrare se face nu doar prin omul singur, ci prin toți oamenii, căci toți am greșit și toți avem nevoie să ne mântuim. Lucrarea de mântuire se lucrează nu numai în vremea vieții omului, ci de la începutul lumii și până la sf. ei. (n.m.: legat de asta, aș vrea să adaug o remarcă făcută de părintele meu duhovnic: Dumnezeu ne face binele raportându-se la veșnicie, iar noi gândim binele raportat la viața aceasta; de aceea, de multe ori oamenii cer lucruri pe care nu le primesc, și primesc ceea ce nu cer. Este ca o comparație între, să zicem, o dreaptă și un segment de dreaptă; între un finit mic și infinit. Imaginea este grăitoare...).
- Trecutul este un mare nimic care se hrănește cu prezentul nostru.
- Niciodată să nu ne mâhnim pt. lucrul trecut!
- Să nu ne uităm la păcat ca la ceva în sine, ci ca la nimic. Nimeni să nu se mâhnească de păcatele sale, ci să le uite ca pe un vis. Dacă omul nu deznădăjduiește după săvârșirea păcatului, atunci toată uneltirea diavolului se risipește, și păcatul, în loc de cădere, se preface în izvor de înțelepciune și lumină.
- Pune păcatul tău înaintea ta, uită-te bine la el și încearcă să înțelegi de ce anume ție și de ce tocmai acum ți-a lăsat Dumnezeu această ispită. Caută să culegi sens din toate câte ți se întâmplă, mai ales din păcate.
- Păcatul n-are nici o însemnătate și singurul lucru care contează este voința omului.
- Vis e păcatul și vis sunt faptele bune, dacă nu rămânem în ele.
- Păcatul este nimic, pt. că el se iartă. Dar iertarea de păcate nu ne-ar folosi la nimic, dacă noi nu ne schimbăm gândul în bine și, prin gândul acesta bun, toată ființa noastră.
Din Ioan Gură de Aur
- Căci frumusețea trupului, atunci când nu se corelează cu virtutea sufletului, ar putea să-l robească pe bărbat pentru douăzeci sau treizeci de zile; mai departe, însă, nu va înainta, ci, de vreme ce-și arată răutatea, va destrăma toată dragostea. Acele femei, însă, care strălucesc din pricina frumuseții sufletești, cu cât trece timpul și se face cunoscută frumusețea lor, cu atât mai fierbinte se face dragostea în bărbații lor și aprind iubirea lor pentru ele.
- Nimic nu este înfricoșător din toate cele ce se întâmplă în viață, decât numai să se împotrivească cineva lui Dumnezeu.
- Nimic nu este mai puternic decât o femeie evlavioasă şi simţitoare spre a-şi aduce soţul la rânduiala cuvenită şi a-i modela sufletul aşa cum ea voieşte.
- Omul este mai prețios decât cerul.
Cuvinte de folos şi poveţe din cartea "Problemele vieții" - Sf. Ioan Gura de Aur
Multe sunt lucrurile care îi caracterizează pe creştini, dar mai presus de toate sunt pacea și iubirea. De aceea a spus Hristos: Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii față de alții (Ioan 13, 35) şi Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (loan 14, 27).
Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.
Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptățesc pe alții sunt vrednici de mila noastră, deoarece işi rănesc propriile lor suflete.
lubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.
Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.
Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăjmaşii noştri să se mântuiască.
Hristos spune: "Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipsește nimic. Eu sunt slujitorul fău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta și mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac și pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?"
Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraționale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.
Tu, care în fiecare zi te lupți cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanență de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanență. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îți face necazuri, pnetenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut.
Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.
Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viața lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rău.
Nimeni nu poate spori în virtute dacă nu este plin de harul Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele. Ca să dobândim har, trebuie ca sufletul nostru să aibă râvnă spre orice lucrare a lui Dumnezeu.
Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte. Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenți la slava oamenilor şi să dorim să plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai ingrozitoare vijelie.
Cei care se află în afara Bisericii, slujind patimile și propriile lor idei, nu pot să primească niciun adevăr al lui Dumnezeu care este mai presus de mintea omenească.
Credinţa este sănătatea sufletului, în vreme ce necredinţa este cea mai rea boală.
Cine se luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine. Poate că pentru multă vreme nu păţeşte nimic, căci milostivul Dumnezeu îi dă acestuia prilejul să îşi revină şi să se pocăiască. Dar dacă el nu se foloseşte din păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Iar prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu este cu putinţă ca cineva să scape de atotputernica Sa mână.
Să te fereşti de momelile ereticilor. Află că sub pielea de oaie se ascund lupii, care cu tine se poartă cu dulceaţă şi blândeţe, însă cu Domnul luptă ca nişte fiare turbate. Fugi departe de răutăţile lor şi rămâi credincios Tradiţiei Părinţilor, adică învăţăturii şi credinţei care izvorăsc din Sfintele Scripturi.
Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credinţă, pe când ereziile, înşelăciunile și idolatria să aibă parte de linişte. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, și pe de altă parte, să se vădească faptul că deşi prigonită, credința adevărată sporeşte și se întăreşte.
Aşa cum lumina nu se preface niciodată în întuneric dacă rămâne lumină, aşa şi adevărul dogmelor credinţei noastre nu va fi ruşinat niciodată, tocmai pentru că dogmele nu mint, ci sunt adevărate, şi nimic nu este mai puternic decât adevărul.
Cel care vrea să afle adevărul trebuie să se cureţe mai întâi de patimi; pentru că cel care se curăţă de patimi scapă de înşelare şi cunoaşte adevărul.
Nu pune pacea și înțelegerea mai presus de adevăr.
Nu avem niciun folos din credinţa noastră dreaptă, dacă ducem o viaţă păcătoasă, așa cum nu avem niciun folos din viața noastră plină de virtuți dacă nu avem credință adevărată.
Să nu fim sălbatici şi mânioşi cu cei care ne stau împotrivă, ci să vorbim cu ei cu blândeţe. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă (2 Tim. 2, 24-25).
Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei.
Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.
Cel care se îngrijeşte să ajute la mântuirea unui frate leneş şi să-1 scoată din gheara diavolului se asemănă, atât cât îi este cu putinţă omului, cuDumnezeu. Aceasta este cea mai mare dintre virtuti şi dintre izbânzi.
Oamenii sunt chinuiți cel mai mult de desfrânare și de lăcomie.
Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.
Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.
Înainte să fie săvârşit, păcatul întunecă mintea şi înşeală gândul. Abia după ce este săvârşit îşi arată adevărata faţă, pricinuind durere neîntreruptă şi distrugând îndrăzneala conştiinţei.
Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor. De aici izvorăsc desfrânarea, lăcomia, răpirea avutului altuia, uciderile, tâlhăriile şi toată nenorocirea sufletului. De aceea, să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.
Începutul lenei este amânarea. De aceea, să nu lăsăm pe mâine îndreptarea noastră. Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere (Pilde 27, 1). Şi nici să spunem că o să dezrădăcinăm răul “încet-încet”, pentru că acest „încet-încet” nu este suficient.
Trebuie să plângem pentru că în zilele noastre oamenii răi s-au înmulțit, iar relele nu îi mai rușinează pe cei care le săvârșesc.
Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.
Omul este o ființă alcătuită din două componente: una duhovnicească (sufletul) şi una materială (trupul). De aceea, omul se înrudeşte şi cu cerul şi cu pământul. Prin suflet, comunicăm cu puterile cereşti, în vreme ce prin simţurile trupului venim în contact cu cele pământeşti. În felul acesta se realizează legătura desăvârşită între cele două zidiri.
Lipsa de experiență este un mare rău. Ea ne face să nesocotim și cele mai mari primejdii.
Copacul necredinței este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu și este îngrășat de patima ambiției.
Nimeni nu este mai bun şi mai frumos la suflet decât omul simplu. Acesta este pentru oricine un prieten de nădejde.
În noi este înrădăcinată cunoaşterea a ceea ce trebuie să facem şi ce nu. Dumnezeu ne-a lăsat cu libertatea de a alege între virtute şi răutate. De aceea, de fiecare dată, fie suntem recompensaţi de Dumnezeu, fie suntem pedepsiţi, după alegerea pe care am făcut-o.
Nimic nu-l îndepărtează pe om mai mult de sine însuşi decât grijile de zi cu zi. Şi nimic nu-l face mai prins de grijile de zi cu zi decât neglijarea sufletului său.
Cine nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu ajunge în timp să se nesocotească pe sine însuși.
Cine nu se cunoaște pe sine însuși este un om mândru.
Cei mai mulţi oameni îi judecă pe ceilalţi pentru că nu s-au oprit asupra lor înşişi spre a-şi vedea propriile păcate. Cu toţii trecem cu vederea păcatele noastre şi ne ocupăm de ale altora. Dacă, dimpotrivă, ne-am cerceta propriile păcate, am fi mai ingăduitori cu semenii noştri şi i-am ierta mai lesne.
Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeusă-i judeci.
Când o lucrare, oricât de duhovnicească ar fi ea, nu se face pentru Dumnezeu, îl vatămă pe cel care o săvârşeşte.
Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu-l îndepărtează mai mult de ceilalți decât credința că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în așa fel încât avem nevoie unul de celălalt. Chiar dacă eşti înţelept, tot ai nevoie de ajutorul semenilor tăi. Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun și mai slab dintre toţi oamenii. Pentru că dacă nu ai ajutor, nu se va găsi nimeni care să te drepteze atunci când greşeşti în mod inevitabil în această viaţă și astfel, Îl vei mânia pe Dumnezeu.
Să avem în casă cărţi duhovnicești. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.
Oamenii se căsătoresc din două motive: pentru a nu face păcate trupeşti şi pentru a deveni părinţi. Dar cel mai important dintre aceste două motive este acela de a nu face păcate trupeşti.
Nunta este o mare taină. Unirea dintre bărbat şi femeie este închipuirea unirii dintre Hristos şi Biserică. De aceea, să nu te gândeşti la căsătorie în mod superficial şi nici să nu aştepţi zestre de la celălalt. Căsătoria nu este o afacere, ci o comuniune de viaţă.
Rudele pricinuiesc adesea multe rele. Ele provoacă certuri și distrug armonia dintre bărbat și femeie.
Dumnezeu a sădit în noi dorinta trupească pentru naşterea de prunci. Astfel, părinții dobândesc urmaşi, fără să fie, însă, cu nimic împiedicați să ducă o viaţă curată.
În familia în care bărbatul, femeia şi copilul merg pe drumul virtuţii, acolo locuieşte şi Hristos.
Atunci când bărbatul se ceartă, cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul.
Să facem o lege pentru noi, pentru soţiile noastre şi pentru copii: să dedicăm o zi pe săptămână în întregime ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi cugetării asupra celor auzite.
Mama care, din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copiii pentru totdeauna lângă ea, împotriva interesului lor, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa copiilor săi. Mama bună şi iubitoare îi îndeamnă pe copiii ei să plece din casa părintească, atunci când trebuie, şi se desparte de ei cu linişte în suflet.
Părintele iubitor care are un copil obraznic nu îl cicăleşte tot timpul, dar nici nu-l lasă cu totul nepedepsit. Însă îl pedepseşte cu măsură, ca să nu-l stârnească şi mai tare.
Atunci când sufletul este stăpânit de dorința trupească, îi scade discernământul. De aceea, nu vede ce se află dinaintea sa, fie prăpastie, fie iad, fie primejdie, fiind robit de păcat.
Știu că lupta pentru curăție sufletească este foarte grea. Pentru a ne învinge poftele trupești este nevoie de multă bărbăție și de hotărâre. Dar un asemenea lucru nu este lipsit de primejdii, pentru că omul care vrea să dobândească liniștirea trupului trebuie să pășească pe cărbuni încinși și să nu se ardă, și pe sabie și să nu se taie. Dacă nu suntem pregătiți corespunzător, astfel încât să nu cedăm dinaintea poftelor trupești, ne autodistrugem repede. Astfel, avem nevoie de gând curat, de ochi atenți, de răbdare neînfrântă, de ținerea poruncilor lui Dumnezeu, de post, de priveghere și mai presus de toate de harul Duhului Sfânt. În ce condiții atragem acest har asupra noastră? Făcând tot ce ne este nouă în putință și nepierzându-ne nicicând curajul.
Poți să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoințe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: “De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?". Nu le spun eu, ci apostolul Pavel: Faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa și rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.
Limba este o sabie cu două tăişuri. Ascute-o ca să fie osânditoarea păcatelor pe care le săvârşeşti, şi nu o îndrepta împotriva fraţilor tăi, ca să le faci rău. Iată de ce Dumnezeu a aşezat limba în spatele buzelor şi a zidului dublu al dinţilor: ca să nu vorbească orice şi oricând. De aceea, să ne păzim gura cu făclia raţiunii, nu pentru a nu o mai deschide niciodată, ci pentru a o lăsa să vorbească numai atunci când se cuvine. Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe când cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.
„Al meu" şi „al tău" — aceste două cuvinte reci — aduc în viaţa noastră toate nenorocirile, pricinuind războaie şi stricând orice lucru bun. „Al meu" şi „al tău" — aceste două cuvinte blestemate şi murdare — au intrat în lume din cauza diavolului. Acolo unde domnesc „al meu" şi „al tău", orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.
Dacă vom iubi pacea, Dumnezeu vafi întotdeauna cu noi. Dar dacă vom pricinui neînţelegeri, Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Dumnezeu nu este Domn al războaielor şi al neînţelegerilor, ci Domn al păcii. De aceea, nu te mai război nici cu Dumnezeu, nici cu semenii tăi. Să fii cu toţi împăciuitor. Nu uita cine sunt acei pe care Dumnezeu îi mântuieşte: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Făcătorii de pace se aseamănă lui Hristos. Fii şi tu făcător de pace, aşa cum este El.
Biserica este loc de vindecare, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor.
Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi, bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obositi află odihnă. Domnulspune: Veniţi la Mine toți cei osteniți și împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit şi mai frumos ca aceste cuvinte? Domnul te cheamă în Biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă şi de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea şi tristeţea prin bucurie.
Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii. Biserica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul, mai luminoasă decât soarele. Câţi nu au luptat cu ea şi nu au reuşit să o biruiască? Toţi cei care au luptat împotriva ei au fost dați pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer. Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte. Este rănită, dar nu cade.
Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc?
Păcatul nu este rezultatul firii noastre, nici nu este săvârşit prin constrângere. Păcatul este o chestiune de liberă alegere. La fel stau lucrurile şi cu virtutea.
Totul depinde de voirea amului şi nu de firea sa. Tocmai de aceea este posibil ca cel mai păcătos om să ajungă, prin căinţă, pe culmile frumuseţii duhovniceşti, după cum este posibil ca cel mai curat suflet, dacă nu are grijă de el însuşi, să cadă în păcate murdare, ajungând astfel la urâţenie sufletească.
Tinerețea este neîmblânzită, nestatornică și, de aceea, poate fi înșelată foarte ușor și la fel de ușor poate aluneca înspre rău. Tânărul este ca un cal nărăvaș și ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îi insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.
Cei care în tinereţile lor se îmbată de plăceri nu sunt în stare să înţeleagă mărimea necuprinsă a robirii sufletului lor.
Nimeni nu este cu adevărat liber, decât acela care trăieşte pentru Hristos. Unul ca acesta s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic.
Cel care are în inima sa dragostea pentru cele înalte şi se hrăneşte cu nădejdea bunătăților veşnice nu este răpus de nicio încercare şi de nicio supărare din această viaţă.
A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.
Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti.
Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.
La teognosie ajungem în primul rând prin zidire, iar în al doilea rând prin conştiinţă. Cei doi „învăţători” ai noştri, zidirea la exterior şi conştiinţa în interior, ne-au fost dați de la început de Dumnezeu, ca să ne înveţe fără cuvinte. Pe de o parte, zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.
Dumnezeul păcii și al Universului depășește cu mult puterea noastră de înțelegere. De aceea, trebuie să primim cele legate de Dumnezeu cu credință și evlavie. lar când limba nu are putere să spună cu exactitate ceea ce trebuie despre Dumnezeu, atunci să Îl slăvim, pentru că este atât de mare, încât nu poate fi cuprins de gândirea şi de raţiunea noastră.
Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor și ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.
Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forța. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuții cu forța, ci numai prin propria noastră voire. Poate ca mă veți întreba: „Nu ar fi mai bine ca oamenii să devină buni cu forţa decât să rămână răi?” Nu. Pentru că cel care se face bun cu forţa nu rămâne bun pentru totdeauna. Cum scapă de constrângere, el se întoarce înapoi la răutate. Pe când cel care este bun pentru că aşa vrea el rămâne cu hotărâre pe calea virtuţii.
Dacă cerţi fără măsură, faci mai mult rău decât bine. Dacă glumești fără măsură, mai mult întristezi decât bucuri. Aşadar, în orice situaţie, trebuie să avem măsură și să ne ferim de exagerări.
Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni și puţini.
Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie, pentru că Hristos a spus: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 18, 3).
Atunci când ajungi la înălțimile vieții sfinte și vezi cu ochii tăi bunătățile cerești, niciuna din bunătățile pământești nu te mai poate face să amețești și să cazi. Atunci, bogăția, slava, puterea, cinstea și orice altceva de pe pământ îți par mici și fără însemnătate.
Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă si sufletul smerit.
Iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip 4, l), spune Sfântul Apostol Pavel. Cine dobândeşte bucurie de la Dumnezeu nu o mai pierde niciodată, oricât de grea ar fi viaţa sa. Celelalte surse ale bucuriei sunt schimbătoare şi temporare, iar bucuria izvorâtă din ele nu este atât de puternică încât să facă să dispară tristeţea provenită din lucrurile neplăcute. Însă bucuria care izvorăşte din evlavie, pe de o parte ne dă sentimentul certitudinii şi stabilității, iar pe de altă parte este atât de mare, încât face să dispară tristețea, pentru că cel care are evlavie în suflet Îl iubește pe Dumnezeu şi se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire.
Nimic nu este mai slab decât minciuna, cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Așa cum urcă, la fel de repede și coboară.
Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească prin neputinţa de a aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.
Să nu ne intereseze nici lucrurile care se pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta.
Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi de a fi iubit.
Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptățesc pe alții sunt vrednici de mila noastră, deoarece işi rănesc propriile lor suflete.
lubirea noastră trebuie să-i cuprindă pe toţi oamenii. Dacă pe unii îi iubim, iar pe alţii nu, niciodată dragostea noastră nu va fi mai presus decât a oamenilor necredincioşi. Creştinii nu trebuie să iubească aşa cum iubesc necredincioşii.
Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.
Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăjmaşii noştri să se mântuiască.
Hristos spune: "Eu sunt părintele tău, Eu sunt fratele tău, Eu sunt mirele sufletului tău, Eu sunt scăparea ta, eu sunt hrana Ta, Eu sunt îmbrăcămintea ta, eu sunt rădăcina ta, Eu sunt sprijinul tău, Eu sunt tot ce-ţi doreşti tu. Când Mă ai pe Mine, nu-ţi lipsește nimic. Eu sunt slujitorul fău, pentru că am venit să slujesc, nu să fiu slujit. Eu sunt prietenul tău şi mădular al trupului tău şi capul tău şi fratele tău şi sora ta și mama ta. Eu sunt toate pentru tine. Nu trebuie decât să stai lângă Mine. Pentru tine, Eu M-am făcut sărac și pribeag, pentru tine am ridicat crucea şi am coborât în mormânt, am venit pe pământ pentru tine, trimis de Tatăl, iar în cer Mă rog pentru tine Părintelui Meu. Tu eşti totul pentru Mine, şi frate şi împreună-moştenitor şi prieten şi mădular al Trupului Meu. Ce vrei mai mult decât atât? De ce Îl dispreţuieşti pe Cel care te iubeşte atât de mult?"
Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger. Cu alte cuvinte, pentru că răutatea l-a făcut pe om să-şi piardă trăsăturile sale specifice, ajungând până la asemănarea cu animalele iraționale şi cu fiarele sălbatice, legea mozaică l-a scăpat mai întâi de răutate, iar legea evanghelică a harului i-a dat apoi virtutea îngerească. Scopul celor două Testamente este îndreptarea omului.
Tu, care în fiecare zi te lupți cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanență de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanență. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îți face necazuri, pnetenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut.
Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.
Să invidiaţi virtutea oamenilor sfinţi, nerăutatea, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lor. Vieţile sfinţilor ne învaţă cum să ne purtăm şi ne insuflă râvnă duhovnicească. Aceşti oameni nu au strălucit atât prin minunile lor, cât prin viaţa pe care au dus-o. Viața lor se arată luminoasă dinaintea tuturor, atrăgând harul Duhului Sfânt. Dacă nu suntem atenţi, de multe ori minunile ne fac rău.
Nimeni nu poate spori în virtute dacă nu este plin de harul Duhului Sfânt. Dar Duhul Sfânt nu locuieşte în suflete căldicele. Ca să dobândim har, trebuie ca sufletul nostru să aibă râvnă spre orice lucrare a lui Dumnezeu.
Viaţa noastră este plină de tulburare şi nelinişte. Cu toţii suntem îngrijoraţi, cu toţii suntem nemulţumiţi, cu toţii ne plângem, fie că suntem bogaţi sau săraci, stăpânitori sau oameni simpli. Dar tulburarea şi grija nu se datorează atât situaţiilor exterioare şi condiţiilor de viaţă, cât neorânduirii şi bolii noastre sufleteşti. Aşa cum ochiul bolnav vede întuneric şi în cea mai puternică lumină, la fel şi sufletul bolnav este tulburat chiar şi când este linişte. Să-I încredinţăm toate problemele noastre lui Dumnezeu şi să credem că nimic nu este al nostru, să rămânem indiferenți la slava oamenilor şi să dorim să plăcem numai Domnului, şi astfel vom fi liniştiţi chiar şi când asupra noastră se va abate cea mai ingrozitoare vijelie.
Cei care se află în afara Bisericii, slujind patimile și propriile lor idei, nu pot să primească niciun adevăr al lui Dumnezeu care este mai presus de mintea omenească.
Credinţa este sănătatea sufletului, în vreme ce necredinţa este cea mai rea boală.
Cine se luptă împotriva lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată bine. Poate că pentru multă vreme nu păţeşte nimic, căci milostivul Dumnezeu îi dă acestuia prilejul să îşi revină şi să se pocăiască. Dar dacă el nu se foloseşte din păsuirea lui Dumnezeu şi rămâne în răutatea sa, va fi pedepsit fără îndoială. Iar prin pedeapsa pe care o va primi, va fi pildă celorlalţi, care vor vedea astfel că nu este bine să lupţi împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu este cu putinţă ca cineva să scape de atotputernica Sa mână.
Să te fereşti de momelile ereticilor. Află că sub pielea de oaie se ascund lupii, care cu tine se poartă cu dulceaţă şi blândeţe, însă cu Domnul luptă ca nişte fiare turbate. Fugi departe de răutăţile lor şi rămâi credincios Tradiţiei Părinţilor, adică învăţăturii şi credinţei care izvorăsc din Sfintele Scripturi.
Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credinţă, pe când ereziile, înşelăciunile și idolatria să aibă parte de linişte. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, și pe de altă parte, să se vădească faptul că deşi prigonită, credința adevărată sporeşte și se întăreşte.
Aşa cum lumina nu se preface niciodată în întuneric dacă rămâne lumină, aşa şi adevărul dogmelor credinţei noastre nu va fi ruşinat niciodată, tocmai pentru că dogmele nu mint, ci sunt adevărate, şi nimic nu este mai puternic decât adevărul.
Cel care vrea să afle adevărul trebuie să se cureţe mai întâi de patimi; pentru că cel care se curăţă de patimi scapă de înşelare şi cunoaşte adevărul.
Nu pune pacea și înțelegerea mai presus de adevăr.
Nu avem niciun folos din credinţa noastră dreaptă, dacă ducem o viaţă păcătoasă, așa cum nu avem niciun folos din viața noastră plină de virtuți dacă nu avem credință adevărată.
Să nu fim sălbatici şi mânioşi cu cei care ne stau împotrivă, ci să vorbim cu ei cu blândeţe. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă (2 Tim. 2, 24-25).
Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei.
Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.
Cel care se îngrijeşte să ajute la mântuirea unui frate leneş şi să-1 scoată din gheara diavolului se asemănă, atât cât îi este cu putinţă omului, cuDumnezeu. Aceasta este cea mai mare dintre virtuti şi dintre izbânzi.
Oamenii sunt chinuiți cel mai mult de desfrânare și de lăcomie.
Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional.
Păcatele sunt rădăcina tuturor relelor. Din cauza păcatelor îndurăm supărări, tulburări, ispite şi boli.
Înainte să fie săvârşit, păcatul întunecă mintea şi înşeală gândul. Abia după ce este săvârşit îşi arată adevărata faţă, pricinuind durere neîntreruptă şi distrugând îndrăzneala conştiinţei.
Lipsa măsurii în privinţa poftelor noastre este pricina tuturor relelor. De aici izvorăsc desfrânarea, lăcomia, răpirea avutului altuia, uciderile, tâlhăriile şi toată nenorocirea sufletului. De aceea, să nu căutăm să avem mai mult decât ceea ce ne trebuie cu adevărat.
Începutul lenei este amânarea. De aceea, să nu lăsăm pe mâine îndreptarea noastră. Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere (Pilde 27, 1). Şi nici să spunem că o să dezrădăcinăm răul “încet-încet”, pentru că acest „încet-încet” nu este suficient.
Trebuie să plângem pentru că în zilele noastre oamenii răi s-au înmulțit, iar relele nu îi mai rușinează pe cei care le săvârșesc.
Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.
Omul este o ființă alcătuită din două componente: una duhovnicească (sufletul) şi una materială (trupul). De aceea, omul se înrudeşte şi cu cerul şi cu pământul. Prin suflet, comunicăm cu puterile cereşti, în vreme ce prin simţurile trupului venim în contact cu cele pământeşti. În felul acesta se realizează legătura desăvârşită între cele două zidiri.
Lipsa de experiență este un mare rău. Ea ne face să nesocotim și cele mai mari primejdii.
Copacul necredinței este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu și este îngrășat de patima ambiției.
Nimeni nu este mai bun şi mai frumos la suflet decât omul simplu. Acesta este pentru oricine un prieten de nădejde.
În noi este înrădăcinată cunoaşterea a ceea ce trebuie să facem şi ce nu. Dumnezeu ne-a lăsat cu libertatea de a alege între virtute şi răutate. De aceea, de fiecare dată, fie suntem recompensaţi de Dumnezeu, fie suntem pedepsiţi, după alegerea pe care am făcut-o.
Nimic nu-l îndepărtează pe om mai mult de sine însuşi decât grijile de zi cu zi. Şi nimic nu-l face mai prins de grijile de zi cu zi decât neglijarea sufletului său.
Cine nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu ajunge în timp să se nesocotească pe sine însuși.
Cine nu se cunoaște pe sine însuși este un om mândru.
Cei mai mulţi oameni îi judecă pe ceilalţi pentru că nu s-au oprit asupra lor înşişi spre a-şi vedea propriile păcate. Cu toţii trecem cu vederea păcatele noastre şi ne ocupăm de ale altora. Dacă, dimpotrivă, ne-am cerceta propriile păcate, am fi mai ingăduitori cu semenii noştri şi i-am ierta mai lesne.
Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai dreptul în faţa lui Dumnezeusă-i judeci.
Când o lucrare, oricât de duhovnicească ar fi ea, nu se face pentru Dumnezeu, îl vatămă pe cel care o săvârşeşte.
Nimic nu-l duce pe om mai aproape de trufie şi nu-l îndepărtează mai mult de ceilalți decât credința că este liber şi nu are nevoie de nimeni. Dumnezeu ne-a făcut în așa fel încât avem nevoie unul de celălalt. Chiar dacă eşti înţelept, tot ai nevoie de ajutorul semenilor tăi. Crezând că nu ai nevoie de ajutor, eşti cel mai nebun și mai slab dintre toţi oamenii. Pentru că dacă nu ai ajutor, nu se va găsi nimeni care să te drepteze atunci când greşeşti în mod inevitabil în această viaţă și astfel, Îl vei mânia pe Dumnezeu.
Să avem în casă cărţi duhovnicești. Atunci când le citim, îndepărtăm de la noi lucrarea diavolului, suntem mângâiaţi sufleteşte şi prindem curaj ca să mergem pe calea virtuţii.
Oamenii se căsătoresc din două motive: pentru a nu face păcate trupeşti şi pentru a deveni părinţi. Dar cel mai important dintre aceste două motive este acela de a nu face păcate trupeşti.
Nunta este o mare taină. Unirea dintre bărbat şi femeie este închipuirea unirii dintre Hristos şi Biserică. De aceea, să nu te gândeşti la căsătorie în mod superficial şi nici să nu aştepţi zestre de la celălalt. Căsătoria nu este o afacere, ci o comuniune de viaţă.
Rudele pricinuiesc adesea multe rele. Ele provoacă certuri și distrug armonia dintre bărbat și femeie.
Dumnezeu a sădit în noi dorinta trupească pentru naşterea de prunci. Astfel, părinții dobândesc urmaşi, fără să fie, însă, cu nimic împiedicați să ducă o viaţă curată.
În familia în care bărbatul, femeia şi copilul merg pe drumul virtuţii, acolo locuieşte şi Hristos.
Atunci când bărbatul se ceartă, cu femeia, familia lor este în aceeaşi situaţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul.
Să facem o lege pentru noi, pentru soţiile noastre şi pentru copii: să dedicăm o zi pe săptămână în întregime ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi cugetării asupra celor auzite.
Mama care, din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copiii pentru totdeauna lângă ea, împotriva interesului lor, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa copiilor săi. Mama bună şi iubitoare îi îndeamnă pe copiii ei să plece din casa părintească, atunci când trebuie, şi se desparte de ei cu linişte în suflet.
Părintele iubitor care are un copil obraznic nu îl cicăleşte tot timpul, dar nici nu-l lasă cu totul nepedepsit. Însă îl pedepseşte cu măsură, ca să nu-l stârnească şi mai tare.
Atunci când sufletul este stăpânit de dorința trupească, îi scade discernământul. De aceea, nu vede ce se află dinaintea sa, fie prăpastie, fie iad, fie primejdie, fiind robit de păcat.
Știu că lupta pentru curăție sufletească este foarte grea. Pentru a ne învinge poftele trupești este nevoie de multă bărbăție și de hotărâre. Dar un asemenea lucru nu este lipsit de primejdii, pentru că omul care vrea să dobândească liniștirea trupului trebuie să pășească pe cărbuni încinși și să nu se ardă, și pe sabie și să nu se taie. Dacă nu suntem pregătiți corespunzător, astfel încât să nu cedăm dinaintea poftelor trupești, ne autodistrugem repede. Astfel, avem nevoie de gând curat, de ochi atenți, de răbdare neînfrântă, de ținerea poruncilor lui Dumnezeu, de post, de priveghere și mai presus de toate de harul Duhului Sfânt. În ce condiții atragem acest har asupra noastră? Făcând tot ce ne este nouă în putință și nepierzându-ne nicicând curajul.
Poți să faci multe lucruri ca să depărtezi de la tine pofta trupească. Care sunt acestea? Nevoințe, studiu, privegheri, posturi. Unii întreabă: “De ce ne spui toate acestea nouă, care nu suntem călugări?". Nu le spun eu, ci apostolul Pavel: Faceți în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni și de cereri, și întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa și rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efes. 6, 18) şi Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte (Rom. 13, 14). Acestea nu au fost scrise numai pentru călugări, ci şi pentru oamenii trăitori în lume.
Limba este o sabie cu două tăişuri. Ascute-o ca să fie osânditoarea păcatelor pe care le săvârşeşti, şi nu o îndrepta împotriva fraţilor tăi, ca să le faci rău. Iată de ce Dumnezeu a aşezat limba în spatele buzelor şi a zidului dublu al dinţilor: ca să nu vorbească orice şi oricând. De aceea, să ne păzim gura cu făclia raţiunii, nu pentru a nu o mai deschide niciodată, ci pentru a o lăsa să vorbească numai atunci când se cuvine. Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe când cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.
„Al meu" şi „al tău" — aceste două cuvinte reci — aduc în viaţa noastră toate nenorocirile, pricinuind războaie şi stricând orice lucru bun. „Al meu" şi „al tău" — aceste două cuvinte blestemate şi murdare — au intrat în lume din cauza diavolului. Acolo unde domnesc „al meu" şi „al tău", orice părere este pricină de scandal şi de ceartă. Acolo unde aceste cuvinte nu există, domnesc pacea şi înţelegerea.
Dacă vom iubi pacea, Dumnezeu vafi întotdeauna cu noi. Dar dacă vom pricinui neînţelegeri, Dumnezeu nu va mai fi cu noi. Dumnezeu nu este Domn al războaielor şi al neînţelegerilor, ci Domn al păcii. De aceea, nu te mai război nici cu Dumnezeu, nici cu semenii tăi. Să fii cu toţi împăciuitor. Nu uita cine sunt acei pe care Dumnezeu îi mântuieşte: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Făcătorii de pace se aseamănă lui Hristos. Fii şi tu făcător de pace, aşa cum este El.
Biserica este loc de vindecare, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor.
Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi, bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obositi află odihnă. Domnulspune: Veniţi la Mine toți cei osteniți și împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Ce se află pe lumea aceasta mai dorit şi mai frumos ca aceste cuvinte? Domnul te cheamă în Biserică la un prânz bogat. Te ia de la chinuri la odihnă şi de la necazuri la mângâiere. Te scapă de povara păcatelor tale. El vindecă supărarea şi tristeţea prin bucurie.
Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii. Biserica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul, mai luminoasă decât soarele. Câţi nu au luptat cu ea şi nu au reuşit să o biruiască? Toţi cei care au luptat împotriva ei au fost dați pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer. Biserica are o asemenea putere, încât atunci când se porneşte război împotriva ei, ea iese biruitoare, când este vorbită de rău, ea se întăreşte, iar când este batjocorită, se face mai strălucitoare ca înainte. Este rănită, dar nu cade.
Este lovită de valuri, dar nu se răstoarnă. Se porneşte furtună împotriva ei, dar nu naufragiază. Luptă şi nu este biruită. Dacă te lupţi cu un om, fie vei birui, fie vei fi biruit. Dar dacă te lupţi cu Biserica, este cu neputinţă să biruieşti, pentru că Dumnezeu este mai puternic decât oricine. Dacă Însuşi Dumnezeu a zidit-o, cine o poate urni din loc?
Păcatul nu este rezultatul firii noastre, nici nu este săvârşit prin constrângere. Păcatul este o chestiune de liberă alegere. La fel stau lucrurile şi cu virtutea.
Totul depinde de voirea amului şi nu de firea sa. Tocmai de aceea este posibil ca cel mai păcătos om să ajungă, prin căinţă, pe culmile frumuseţii duhovniceşti, după cum este posibil ca cel mai curat suflet, dacă nu are grijă de el însuşi, să cadă în păcate murdare, ajungând astfel la urâţenie sufletească.
Tinerețea este neîmblânzită, nestatornică și, de aceea, poate fi înșelată foarte ușor și la fel de ușor poate aluneca înspre rău. Tânărul este ca un cal nărăvaș și ca o fiară sălbatică. Dar dacă de mic îi insuflăm principii bune, nu va fi nevoie după aceea să ne ostenim prea mult.
Cei care în tinereţile lor se îmbată de plăceri nu sunt în stare să înţeleagă mărimea necuprinsă a robirii sufletului lor.
Nimeni nu este cu adevărat liber, decât acela care trăieşte pentru Hristos. Unul ca acesta s-a ridicat deasupra tuturor relelor și nu se mai teme de nimic.
Cel care are în inima sa dragostea pentru cele înalte şi se hrăneşte cu nădejdea bunătăților veşnice nu este răpus de nicio încercare şi de nicio supărare din această viaţă.
A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cele mai minunate izbânzi ale creştinului.
Nimic nu-l face pe om să dispreţuiască mai mult legile lui Dumnezeu decât priveliştile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri i-am rugat pe cei care participă la sfintele Liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi sunt părtaşi ai înfricoşătoarei Taine care este Împărtăşania, să nu meargă pe la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăceşti.
Nu vă împiedic să petreceţi, dar să o faceţi cu demnitate şi să nu săvârşiţi păcate.
La teognosie ajungem în primul rând prin zidire, iar în al doilea rând prin conştiinţă. Cei doi „învăţători” ai noştri, zidirea la exterior şi conştiinţa în interior, ne-au fost dați de la început de Dumnezeu, ca să ne înveţe fără cuvinte. Pe de o parte, zidirea ne uimeşte prin frumuseţea ei, amintindu-ne de Creator, iar pe de altă parte, glasul conştiinţei răsună în noi şi ne informează ce trebuie să facem şi de ce trebuie să ne ferim, ce este rău şi ce este bine.
Dumnezeul păcii și al Universului depășește cu mult puterea noastră de înțelegere. De aceea, trebuie să primim cele legate de Dumnezeu cu credință și evlavie. lar când limba nu are putere să spună cu exactitate ceea ce trebuie despre Dumnezeu, atunci să Îl slăvim, pentru că este atât de mare, încât nu poate fi cuprins de gândirea şi de raţiunea noastră.
Femeile să se abţină de la obiceiul vătămător al vopsirii feţei, ca să nu Îl batjocorească pe Creatorul lor, încercând să ascundă, chipurile, defectele creaţiei. Ce tot faci, femeie? Crezi că prin vopsele şi alifii poţi să adaugi ceva la frumuseţea ta naturală sau poţi schimba urâţenia chipului tău? Nu numai că nu vei reuşi nimic din acestea, dar îţi vei urâţi şi sufletul. Această ocupaţie nefolositoare este semnul superficialităţii tale. De altfel, prin sulimenirile tale, atragi privirile neînfrânaţilor, făcându-i să păcătuiască. Domnul a spus: Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Matei 5, 28). În felul acesta, te faci vinovată în faţa lui Dumnezeu pentru căderea acelora în păcat. De aceea, este bine să renunţi cu totul la înfrumuseţare. Dar dacă acest obicei prost te-a luat cu totul în stăpânire şi nu vrei să renunţi la el, atunci măcar nu te vopsi când vii la biserică. Dacă nu faci astfel, este ca şi cum ai ajunge la port, dar ai naufragia, sau te-ai duce la doctor și ai pleca de la el mai bolnavă ca înainte.
Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forța. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuții cu forța, ci numai prin propria noastră voire. Poate ca mă veți întreba: „Nu ar fi mai bine ca oamenii să devină buni cu forţa decât să rămână răi?” Nu. Pentru că cel care se face bun cu forţa nu rămâne bun pentru totdeauna. Cum scapă de constrângere, el se întoarce înapoi la răutate. Pe când cel care este bun pentru că aşa vrea el rămâne cu hotărâre pe calea virtuţii.
Dacă cerţi fără măsură, faci mai mult rău decât bine. Dacă glumești fără măsură, mai mult întristezi decât bucuri. Aşadar, în orice situaţie, trebuie să avem măsură și să ne ferim de exagerări.
Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni și puţini.
Omul lui Dumnezeu trebuie să fie simplu şi lipsit de răutate sau viclenie, pentru că Hristos a spus: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Matei 18, 3).
Atunci când ajungi la înălțimile vieții sfinte și vezi cu ochii tăi bunătățile cerești, niciuna din bunătățile pământești nu te mai poate face să amețești și să cazi. Atunci, bogăția, slava, puterea, cinstea și orice altceva de pe pământ îți par mici și fără însemnătate.
Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă si sufletul smerit.
Iubiţi şi mult doriţi, bucuria şi cununa mea, aşa să staţi întru Domnul, iubiţii mei (Filip 4, l), spune Sfântul Apostol Pavel. Cine dobândeşte bucurie de la Dumnezeu nu o mai pierde niciodată, oricât de grea ar fi viaţa sa. Celelalte surse ale bucuriei sunt schimbătoare şi temporare, iar bucuria izvorâtă din ele nu este atât de puternică încât să facă să dispară tristeţea provenită din lucrurile neplăcute. Însă bucuria care izvorăşte din evlavie, pe de o parte ne dă sentimentul certitudinii şi stabilității, iar pe de altă parte este atât de mare, încât face să dispară tristețea, pentru că cel care are evlavie în suflet Îl iubește pe Dumnezeu şi se dăruieşte Lui, aflând în El izvor de fericire.
Nimic nu este mai slab decât minciuna, cu oricâte perdele ar fi ea acoperită. Așa cum urcă, la fel de repede și coboară.
Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească prin neputinţa de a aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.
Să nu ne intereseze nici lucrurile care se pierd, nici slava care apune, nici trupul care îmbătrâneşte, nici frumuseţea care se ofileşte, nici desfătarea care trece. Să ne adunăm toate forţele ca să slujim sufletul. Este greu să vindecăm trupul bolnav, dar să vindecăm sufletul este un lucru uşor. Ajunge să vrem lucrul acesta.
Din Paisie Aghioritul
1. Fericiți sunt cei care L-au iubit pe Hristos mai mult decât toate ale lumii şi trăiesc departe de lume şi aproape de Dumnezeu, împărtăşindu-se de bucurii paradisiace încă de pe pământ.
2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.
3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.
4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.
5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.
6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.
7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.
8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.
9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.
10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.
11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.
12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor.” (Facere 3, 19)
13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.
14. Mirenii îi numesc binecuvântați pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, zburătorii prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.
16. Mirenii îi numesc binecuvântați pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.
17. Mirenii îi numesc binecuvântați pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.
18. Mirenii îi numesc binecuvântați pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune Sfântul Pavel (I Timotei 6, 8). În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.
19. Binecuvântați sunt cei care devin generali şi miniştri, dar şi bucuroși cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să devină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.
20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără paşaport. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.
Cu dragoste în Hristos, fratele vostru, monahul Paisie
(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole,
Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)
2. Fericiţi sunt cei care au izbutit să trăiască ascunşi şi, dobândind virtuţi mari, n-au dobândit nici măcar o faimă mică.
3. Fericiţi sunt cei care au izbutit să facă pe nebunii pentru Hristos, păzindu-şi în felul acesta bogăţia lor duhovnicească.
4. Fericiţi sunt cei care nu propovăduiesc Evanghelia prin cuvinte, ci o trăiesc şi o propovăduiesc prin tăcerea lor, prin harul lui Dumnezeu, care îi dă de gol.
5. Fericiţi sunt cei care se bucură când sunt clevetiţi pe nedrept, iar nu atunci când sunt lăudaţi pe drept pentru viața lor virtuoasă. Acesta este semnul sfinţeniei, şi nu nevoința seacă a faptelor trupeşti şi numărul mare al nevoințelor, care, atunci când nu se fac cu smerenie şi cu scopul de a omorî pe omul cel vechi, creează numai simţăminte false.
6. Fericiţi sunt cei care preferă să fie nedreptăţiţi decât să nedreptăţească şi primesc netulburați şi în tăcere nedreptăţile, arătând cu fapta că ei cred „întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” şi de Acesta aşteaptă să fie îndreptăţiţi, iar nu de oameni, în felul acesta izbăvindu-se de deşertăciune.
7. Fericiţi sunt cei care fie s-au născut betegi, fie s-au făcut din neatenţia lor, dar nu murmură (nu cârtesc), ci-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Aceştia vor avea locul cel mai bun în Rai, împreună cu mărturisitorii şi mucenicii, care pentru dragostea lui Hristos şi-au dat mâinile şi picioarele lor spre tăiere, iar acum, în Rai, neîncetat sărută cu evlavie picioarele şi mâinile lui Hristos.
8. Fericiţi sunt cei care s-au născut urâţi şi sunt dispreţuiţi aici, pe pământ, deoarece acestora, dacă slavoslovesc pe Dumnezeu şi nu cârtesc, li se păstrează locul cel mai frumos din Rai.
9. Fericite sunt văduvele care au purtat haine negre în această viaţă, fie şi fără voie, şi au trăit o viaţă duhovnicească albă (curată), slavoslovind pe Dumnezeu fără să murmure, iar nu cele care poartă haine pestriţe şi duc o viaţă pestriţă.
10. Fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt orfanii care au fost lipsiţi de afecţiunea părinţilor lor, deoarece unii ca aceştia au izbutit să-şi facă pe Dumnezeu Tată încă din această viaţă, având în acelaşi timp depusă în „casieria” lui Dumnezeu dragostea părinţilor lor, de care s-au lipsit şi care creşte cu dobândă.
11. Fericiţi sunt părinţii care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viaţa lor sfântă, pe care copiii o imită şi, bucuroşi, urmează lui Hristos cu nobleţe duhovnicească.
12. Fericiţi sunt copiii care s-au născut sfinţi „din pântecele maicii lor”, dar mai fericiţi sunt aceia care s-au născut cu tot felul de patimi moştenite, însă s-au nevoit cu sudori şi le-au dezrădăcinat, dobândind Împărăţia lui Dumnezeu „întru sudoarea feței lor.” (Facere 3, 19)
13. Fericiţi sunt copiii care de mici au trăit într-un mediu duhovnicesc şi astfel, fără osteneală, au sporit în viaţa cea duhovnicească. Dar de trei ori mai fericiţi sunt copiii cei nedreptăţiţi, care nu au fost ajutaţi deloc, ci dimpotrivă, au fost îmbrânciţi spre rău, dar care, îndată ce au auzit de Hristos, au tresăltat în inima lor şi întorcându-se cu 180 de grade, şi-au întraripat sufletul ieşind din sfera de atracţie a pământului şi mişcându-se în orbita duhovnicească.
14. Mirenii îi numesc binecuvântați pe astronauţii care se mişcă în spaţiu, câteodată în jurul lunii, alteori pe lună. Însă mai fericiţi sunt nematerialnicii lui Hristos, zburătorii prin Rai, care urcă la Dumnezeu şi adeseori umblă prin Rai, în adevărata lor locuinţă, cu mijlocul cel mai rapid şi fără mult combustibil, ci doar cu un posmag.
15. Fericiţi sunt cei care slavoslovesc pe Dumnezeu pentru luna ce îi luminează şi îi ajută să meargă noaptea. Însă mai fericiţi sunt cei care au priceput că nici lumina lunii nu este a lunii şi nici lumina lor duhovnicească nu este a lor, ci a lui Dumnezeu. Căci zidirile, fie că lucesc ca oglinda, fie ca sticla, fie ca un capac de conservă, dacă însă nu vor cădea razele soarelui peste ele, nu este cu putinţă să lucească.
16. Mirenii îi numesc binecuvântați pe cei care trăiesc în palate de cristal şi au toate înlesnirile. Însă mai fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa lor şi s-au eliberat de lanţul acestei evoluţii lumeşti a multor înlesniri (de fapt a multor greutăţi) şi astfel s-au slobozit de neliniştea înfricoşătoare a epocii noastre.
17. Mirenii îi numesc binecuvântați pe cei care pot să dobândească bunătăţile lumii. Dar mai fericiţi sunt cei care le dau pe toate pentru Hristos şi se lipsesc de orice mângâiere omenească aflându-se astfel lângă Hristos zi şi noapte în mângâierea Sa dumnezeiască, care de multe ori este atât de mare, încât unii îi spun lui Dumnezeu: „Dumnezeul meu, dragostea Ta nu o pot suferi, deoarece este multă şi nu încape în inima mea cea mică”.
18. Mirenii îi numesc binecuvântați pe cei care au funcţiile cele mai înalte şi casele cele mai mari, deoarece aceştia au toate înlesnirile şi duc o viaţă tihnită. Dar mai fericiţi sunt cei care au numai un cuib în care se adăpostesc şi puţină hrană şi îmbrăcăminte, după cum spune Sfântul Pavel (I Timotei 6, 8). În felul acesta ei au izbutit să se înstrăineze de lumea cea deşartă, folosind pământul doar ca reazem picioarelor lor, ca nişte fii ai lui Dumnezeu, iar cu mintea aflându-se mereu lângă Dumnezeu, Bunul lor Părinte.
19. Binecuvântați sunt cei care devin generali şi miniştri, dar şi bucuroși cei care devin şi pentru câteva ore, atunci când se îmbată şi se bucură pentru aceasta. Dar mai fericiţi sunt cei care au omorât pe omul lor cel vechi, s-au imaterializat şi au izbutit prin Duhul Sfânt să devină îngeri pământeşti. Unii ca aceştia „se îmbată” mereu de vinul paradisiac.
20. Fericiţi cei care s-au născut nebuni, căci vor fi judecaţi ca nebuni şi astfel vor intra în Rai fără paşaport. Dar mai fericiţi şi de trei ori fericiţi sunt cei foarte învăţaţi, care fac pe nebunii pentru dragostea lui Hristos şi îşi bat joc de toată deşertăciunea lumii. Această nebunie pentru Hristos preţuieşte mai mult decât toată ştiinţa şi înţelepciunea înţelepţilor întregii lumi.
Cu dragoste în Hristos, fratele vostru, monahul Paisie
(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Epistole,
Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005)
Din Savatie Baștovoi
- Niciodată să nu vă temeți să fiți voi înșivă; niciodată să nu pozați pentru că lucrul acesta este urât și se vede.
- Avem mare dragoste față de ceilalți și trebuie să fim cu mare băgare de seamă și să dăruim tot ce-avem mai bun din noi, dar asta nu înseamnă că trebuie să facem teatru.
- A bătut oaspete la Ioan Colov și i-a deschis cum era îmbrăcat, rupt, cu pieptul gol. A te primeni pentru un oaspete face și asta parte din lucrarea slavei deșarte.
- Noi nu trebuie s-avem niciodată încredere în noi; trebuie s-avem încredere în Dumnezeu. Frica este neîncrederea în propriile puteri, curajul este încrederea în puterea lui Dumnezeu. De aceea, nu faceți efortul să căpătați încredere în propria persoană, pentru că este o cale greșită. Aveți încredere în Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga.
- A te pronunța despre starea duhovnicească a unui popor este nebunie. Să nu vorbim despre starea nimănui căci doar Dumnezeu și omul însuși știu ce e în sufletul lui.
- Orice lucru, orice poruncă dumnezeiască le cunoști practicându-le (nu te întreba sau gândi la ele).
- Nu convingem pe nimeni, îi descoperim ceea ce suntem. Dumnezeu nu a convins pe nimeni, Dumnezeu S-a descoperit.
- Fericirea este a vedea fața celuilalt și a te bucura.
- Dacă te chinui cu primul copil și-ți iese, apoi el e exemplu pentru ceilalți pe drum și e mai ușor cu ei; dacă nu, primul copil îți îngreunează și mai mult eforturile.
- Nu vă gândiți la viitor! Nu vă gândiți la trecut! Nu vă raportați pe voi în viitor și nu vă hrăniți din trecut! Pentru că amândouă sunt minciuni! Nu dați drumul gândului fără Dumnezeu.
- Niciodată să nu dați un sfat unui om pe care-l socotiți mai mic și mai păcătos decît voi, pentru că sfatul vostru niciodată nu va lucra, ci va ucide! Înălțându-ne, distrugem totul în jur!
Din cartea "Puterea duhovnicească a deznădejdii":
- Hristos a fost neputincios în fața deznădejdii lui Iuda. Să ne rugăm pentru toți și să ne purtăm neputințele unii, altora.
- Nu vă mai dați pe după perdele înaintea lui Dumnezeu! Și așa veți învăța rugăciunea! Pentru că rugăciunea este vie.
- Așa cunoașteți venirea Duhului Sfânt: când dispar problemele. Când vine Duhul Sfânt, omul nu mai are probleme și dileme.
- Sfântul Ioan Cassian și Sfântul Ioan Scărarul învață că mândria e singura patimă care se trage din virtuți.
- Spovedania care îți aduce plâns, spovedania care te face să te vezi mai mic decât toți oamenii și totodată să ai nădejde e spovedanie bună; curăță și eliberează.
- Dobândind blândețea și smerenia, toate patimile vor dispărea pur și simplu.
- Munca este suprema terapie împotriva deznădejdii (a avea o ocupație tot timpul). Omul ajunge să deznădăjduiască pentru că s-a pierdut pe sine, pentru că nu-și mai găsește un rost. Să începem a face ceva, orice: pictați, cântați, croșetați, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure și celorlalți să fie de folos. Și atunci nu vei mai avea timp să lași loc acestui duh, căci deznădejdea, să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde; și ținând minte asta, că suntem atacați nu de o închipuire a minții noastre, că nu este o stare a noastră, firească, să ieșim puțin din psihologie, din psihanaliză, și să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nicio stare și nicio idee nu se pot naște din senin. Cineva le-a născut în inima mea, iar dacă ele îmi sunt străine și acel cineva nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Și atunci, să mă ridic și să nu-l mai primesc, prin rugăciune, prin osteneală, prin legătura pe care trebuie s-o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii. Scuturați deznădejdea de la voi așa cum scuturați noroiul de pe picioare atunci când intrăm într-o încăpere. Nu o purtați prea mult în inimă și, mai ales, luați seama să nu o confundați cu pocăința și cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.
- Nu primiți mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea.
- Nădejdea se obține prin plinirea poruncilor.
- Faceți oamenilor ce vreți să vă facă ei vouă.
- Să nu socotiți că v-ați rugat dacă nu ați plâns! (când te rogi pentru cineva) Plângeți din toată făptura voastră și socotesc că, pentru o astfel de rugăciune, toate se pot face.
DIN VISARION IUGULESCU
- Pe unde mergeți să fiți lumini; să vorbiți și să mărturisiți ce-ați auzit (n.m. bun)!
- Cuvântul lui Dumnezeu este învierea celor ce-l ascultă.
- De aceea nu este pace pe pământ, pentru că lumea s-a abătut de la evanghelia păcii!
- Nu este îngăduit nimănui a nu veni la biserică, ci numai celor care sunt atât de grav bolnavi încât, de va arde casa, să-i scoată alții afară din casă. Nici nu se poate spune prin cuvinte cât este de mare păcatul nevenirii la biserică.
- Sf. Ioan Gură de Aur spune: "Cine nu are biserica de mamă, nu-L are pe Dumnezeu de tată!". Ne dăm noi seama ce înseamnă ca biserica să ne fie mamă?! Cum suge pruncul la pieptul mamei sale, ca să se hrănească și să crească, așa trebuie să sugă creștinul Harul ceresc, credința, învățătura, Cuvântul lui Dumnezeu, ca să se hrănească și să crească, să aibă și pe Dumnezeu de Tată.
- Nu se poate spune prin cuvinte câte suferințe mari se abat pe capul oamenilor din cauză că nu vor să meargă la biserică în duminici și sărbători și mai ales că muncesc în aceste zile sfinte, fără frică de Dumnezeu.
- Creștinul trebuie să cinstească sfânta biserică prin prezența lui, nu s-o profaneze printr-o purtare zgomotoasă sau printr-o ținută imorală: partea femeiască să nu vină în biserică pentru a-și arăta hainele cele luxoase sau goliciunea trupului, că mai mare păcat face! De aceea, sfinții părinți n-au îngăduit, la început, ca femeia să aibă dreptul să se închine în fața altarului, adică la icoanele din fața altarului. Dacă femeia vine la biserică împreună cu bărbatul, ea să se oprească mai în spate, să-i dea bărbatului lumânarea și prescura să le aducă la altar; așa e cinstit și după învățătura sănătoasă.
DIN PSALTIRE
- Tu, Doamne, ne vei păzi și ne vei feri de neamul acesta în veac.
- Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-și iau partea în viață, căci s-a umplut pântecele lor de bunătățile Tale; săturatu-s-au fiii lor și au lăsat rămășițele pruncilor.
- Legea Domnului e fără prihană, întoarce sufletele; mărturia Domnului e credincioasă, înțelepțește pruncii; judecățile Domnului sunt drepte, veselesc inima; porunca Domnului e strălucitoare, luminează ochii.
Dorite-s mai mult decât aurul și decât piatra cea de mare preț și mai dulci decât mierea și fagurele.
Că robul Tău le păzește pe ele; și răsplătire multă are. Ps. 18
- Unii se laudă cu căruțele lor, alții cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului-Dumnezeul nostru.
- Așteaptă-L pe Domnul și păzește calea Lui! Și te va învăța pe tine să moștenești pământul; când vor pieri păcătoșii, vei vedea. Ps. 36
- Lăuda-voi Numele Dumnezeului meu cu cântare și-L voi preamări pe El cu laudă; Și-I va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât vițelul tânăr, căruia îi cresc coarne și unghii.
Să râdă săracii și să se veselească; cântați lui Dumnezeu și viu va fi sufletul vostru! Ps. 68 - Multe necazuri și rele ai trimis asupra mea, dar întorcându-Te, mi-ai dat viață și din adâncurile pământului iarăși m-ai scos. Ps. 70
- Prin ce își va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale. Ps. 118
- Necazuri si nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea. Ps. 118
- Aproape esti Tu, Doamne, și toate poruncile Tale sunt adevărul. Ps. 118
- Bucura-mă-voi de cuvintele Tale ca cel ce a aflat comoară mare. Ps. 118
- Precum sunt săgețile în mâna celui viteaz, așa sunt copiii părinților tineri.
- Te voi lăuda, că sunt o făptură așa de minunată! Ps. 138
DIN ALTE RUGĂCIUNI
- Sfânt ești, Doamne, Dumnezeul nostru, Care ai dăruit învățătorilor de Dumnezeu înțelepțiți și marilor nevoitori ai bunei-cinstiri, ca unor prealuminate stele, pe tăria Bisericii să strălucească. (Acatistul Sfintei Treimi)
10 CUGETĂRI LAICE
1. Păzeste-ți limba. Nu spune tot ce gândești.
2. Promite puțin. Împlinește promisiunile.
3. Nu pierde prilejul să spui o vorbă bună.
4. Arată preocupare față de ceilalți, de dorințele lor, activitatea lor, familiile lor.
5. Gândește pozitiv, nu te lăsa dominat de nemulțumiri și dezamăgiri mărunte.
6. Păstrează-ți mintea limpede. Discută, nu te certa. Dezaprobă fără să fii dezagreabil.
7. Nu încuraja bârfa. Este distrugătoare.
8. Fii atent față de sentimentele celorlalți.
9. Nu da atenție criticilor răutăcioase la adresa ta. Trăiește în așa fel încât nimeni să nu le creadă.
10. Nu alerga după încrederea altora. Muncește cum poți mai bine și ai răbdare.
2. Promite puțin. Împlinește promisiunile.
3. Nu pierde prilejul să spui o vorbă bună.
4. Arată preocupare față de ceilalți, de dorințele lor, activitatea lor, familiile lor.
5. Gândește pozitiv, nu te lăsa dominat de nemulțumiri și dezamăgiri mărunte.
6. Păstrează-ți mintea limpede. Discută, nu te certa. Dezaprobă fără să fii dezagreabil.
7. Nu încuraja bârfa. Este distrugătoare.
8. Fii atent față de sentimentele celorlalți.
9. Nu da atenție criticilor răutăcioase la adresa ta. Trăiește în așa fel încât nimeni să nu le creadă.
10. Nu alerga după încrederea altora. Muncește cum poți mai bine și ai răbdare.
DIN MINE
- Totul e după cât faci din ce știi.
- Credința adevărată este acolo unde se trăiește credința. Acolo unde oamenii trăiesc credința lor. Măsurați după acest argument și veți afla adevărul!
- De fiecare dată când te gândești că ești frumos (sau bun, sau oricum), să zici: Nu, eu nu sunt frumos, Dumnezeu este frumos, iar eu am puțin din frumusețea Lui...
- Până nu faci ce știi că trebuie făcut, nu vei avea liniște. E ca un dat, ca un făcut. [Peștele, pe uscat, oare, se simte bine?]
- De multe ori, decât un părinte care nu e părinte, mai bine pe Dumnezeu de părinte!
- Cine vrea rânduială în viața lui, trebuie să se supună legilor Domnului.
- Nicio legătură (stabilită între două persoane) nu e importantă, decât cea sufletească.
- La fel cum te speli trupește de câteva ori pe săptămână, ai nevoie să te speli sufletește (măcar) în fiecare duminică cu Liturghia.
- E ciudat să asculți clopotele unei biserici care nu e a ta...
- Clopotul exprimă căutarea unei alte lumi a omului și strigătul către ea.
- Cred că sunt și oameni care sunt triști că trăiesc în lumea sexului explicit și nu doar oameni care se bucură de el, dar nu își dau seama că se întristează. Cu aurul femeii în fata ochilor, bărbatul cedează, merge către animal. Se poate citi în ochii lui turbați o foame, dar care nu va fi niciodată potolită decât prin controlul consumului și nu prin mâncarea nesătulă.
- Nu este misiunea noastră să judecăm, ci să ajutăm.
- Nimic nu e mai oribil și mai dezamăgitor decât o viață cheltuită în zadar.
- Toată lumea zice că, caută lucruri noi; că, în viață, e bine să cauți mereu lucruri noi, să descoperi lucruri noi. Dar, le căutăm numai la exteriorul nostru... De ce nu căutam (și) în interior? Să ne facem pe noi înșine un lucru nou!
- Vrem să fim fericiți, dar suntem triști. De ce? Deoarece căutam, mereu, bucuria trupului, nu ne gândim la suflet! Să înțelegem ființa, să simțim sufletul, să ne gândim la suflet și-l vom simți în noi... Să trăim în ființă, nu (doar) în trup!
- Când te cuprinde o patimă, ești (ca) un mort viu.
- Prelucrează-te până devii izvor de bine pentru celălalt. [Apoi poți muri liniștit.]