De multe ori, într-o lume anume, constat inutilitatea cuvântului.
În general, oamenii care nu vorbesc sunt percepuţi, prin limitarea celorlalţi, drept bosumflaţi sau îngâmfaţi. Sunt cărora li se-ntâmplă aşa şi-ncep să vorbească doar pentru că le e frică de stigmat. N-ar vrea să iasă din starea lor, că aşa sunt ei, şi aşa se simt bine, dar o fac de frică. Din teroare. Presiune. Societatea îşi face foarte bine treaba către care e aplecată. şi încearcă, consistent şi determinat, să-l supună pe om. Până la urmă, sunt în război... Ea, lumea, în mod atât de ciudat, la prima vedere, e în război permanent cu vlăstarele ei. Cu invidivizii care o compun. Totalul se luptă cu unitatea, deşi ea-l compune.
Nu pot să nu fac apel, iar, la perfecţiunea antinomică cu care a creat Domnul viaţa omului, pentru a-i putea da şansa să câştige ceva. Dacă nu era aşa, era ca şi când ai fi alergat de unul singur şi-ai fi ieşit pe locul doi. Ar fi fost o terbilă plictiseală şi un non-sens general. E altceva când se pune cupa pe masă şi se dă startul din pistol: lumea ştie pentru ce se bate şi totul capătă sens...
Revenind la paritatea unitate - ansamblu, constatăm aspectul că relaţia de duşmănie nu e cu dublu sens, adică lumea e duşmanul (sufletului) omului, dar omul nu e duşmanul lumii. Pentru că individul poate, oricând, să-şi schimbe alegerile, ca o entitate elastică. Şi chiar o face. Individul oricând are accesul la bucurie, câştig sau pierdere şi tristeţe, oricând, trebuie doar să (le) aleagă. societatea nu poate alege unanim, ea e (mai) rigidă şi se schimbă mult mai greoi, pentru că cei care-o compun nu se pun de acord să fie elastici în acelaşi timp. Sau în acelaşi sens.
Şi-atunci, o sumă de anumite elasticităţi, chiar şi simultane, se-ntâlnesc cu o sumă de chestiuni neelastice şi se lovesc ca de zid, nu le poate face faţă decât prin excepţie sau prin minune.
Ce-ar fi dacă... am fi elastici toţi-odată?... Dacă ne-am da întânire, toţi, mai încolo, pe cale?...
În general, oamenii care nu vorbesc sunt percepuţi, prin limitarea celorlalţi, drept bosumflaţi sau îngâmfaţi. Sunt cărora li se-ntâmplă aşa şi-ncep să vorbească doar pentru că le e frică de stigmat. N-ar vrea să iasă din starea lor, că aşa sunt ei, şi aşa se simt bine, dar o fac de frică. Din teroare. Presiune. Societatea îşi face foarte bine treaba către care e aplecată. şi încearcă, consistent şi determinat, să-l supună pe om. Până la urmă, sunt în război... Ea, lumea, în mod atât de ciudat, la prima vedere, e în război permanent cu vlăstarele ei. Cu invidivizii care o compun. Totalul se luptă cu unitatea, deşi ea-l compune.
Nu pot să nu fac apel, iar, la perfecţiunea antinomică cu care a creat Domnul viaţa omului, pentru a-i putea da şansa să câştige ceva. Dacă nu era aşa, era ca şi când ai fi alergat de unul singur şi-ai fi ieşit pe locul doi. Ar fi fost o terbilă plictiseală şi un non-sens general. E altceva când se pune cupa pe masă şi se dă startul din pistol: lumea ştie pentru ce se bate şi totul capătă sens...
Revenind la paritatea unitate - ansamblu, constatăm aspectul că relaţia de duşmănie nu e cu dublu sens, adică lumea e duşmanul (sufletului) omului, dar omul nu e duşmanul lumii. Pentru că individul poate, oricând, să-şi schimbe alegerile, ca o entitate elastică. Şi chiar o face. Individul oricând are accesul la bucurie, câştig sau pierdere şi tristeţe, oricând, trebuie doar să (le) aleagă. societatea nu poate alege unanim, ea e (mai) rigidă şi se schimbă mult mai greoi, pentru că cei care-o compun nu se pun de acord să fie elastici în acelaşi timp. Sau în acelaşi sens.
Şi-atunci, o sumă de anumite elasticităţi, chiar şi simultane, se-ntâlnesc cu o sumă de chestiuni neelastice şi se lovesc ca de zid, nu le poate face faţă decât prin excepţie sau prin minune.
Ce-ar fi dacă... am fi elastici toţi-odată?... Dacă ne-am da întânire, toţi, mai încolo, pe cale?...