ROMÂNIA, IUBIREA MEA
MARI ROMÂNI
OMAGIU ȘI ÎNCLINARE EROILOR NOȘTRI
Ileana Samoilă - luptător în rezistența anticomunistă
Ileana Samoilă a fost închisă de două ori. Prima dată la 7 iunie 1948, pe când avea 22 de ani. Fratele ei, Ioan Samoilă, era legionar. Evadase, iar ea a fost acuzată de favorizarea infractorului după ce Securitatea a interceptat o convorbire telefonică între cei doi. Vina ei a fost aceea că nu şi-a denunţat fratele. A stat închisă în penitenciarul de la Sighişoara timp de un an şi trei luni.
„Am vrut să mă sinucid. Dar Dzeu n-ar fi vrut lucrul asta, probabil ca nu meritam așa ceva, și-am fost salvată la timp”, mărturisește Ileana Samoilă. Apoi explică: „Eu am vrut să fac lucrul ăsta că mă pistonau, pentru un țăran, să vorbesc, să nu știu ce, să-l torn p-ăla, dar nu puteam să fac lucrul ăsta, că omul ăla era așa de cumsecade și avea trei copii și nu puteam pe nimeni, eram pusă într-o situație grea de tot”. Și adaugă: „Mă gândeam la mama și spuneam nu merită mama așa ceva, la ce a făcut pentru noi , de mama îmi era...”
După eliberare, în gara din Sibiu, mătuşa tinerei nu şi-a recunoscut propria nepoată. Închisoarea îşi pusese amprenta pe chipul ei. „M-am ridicat în picioare și-am strigat: tușă Aurica! Tușa Aurica, când a auzit, să cadă jos”, povestește Ileana Samoilă.
Două zile mai târziu, când a ajuns acasă în Răstolniţa, în timp ce îşi căuta serviciu, l-a văzut pe un unchi de-ai ei. „Și-am fugit spre el și el s-a făcut că nu mă vede și-a trecut strada”, își amintește Ileana Samoilă.
Arestată din nou. Gravidă. Judecată la sfârșit de noiembrie în rochie de vară și papuci Calvarul a continuat. Nu şi-a găsit serviciu, iar cunoscuţii au început să o evite. Însă coşmarul era departe de-a se fi terminat.
Pe 16 septembrie 1953 a fost arestată din nou, tot din cauza fratelui ei. De data aceasta, Ileana avea 27 de ani şi era însărcinată în patru luni şi jumătate. A avut procesul pe 28 noiembrie şi a fost adusă la tribunalul de la Bucureşti în rochie de vară şi-n papuci, adică aşa cum era îmbrăcată când a fost arestată.
„Fulguia, era lapoviță cu ninsoare. Niște femei, niște tiganci care așteptau și ele, au început să se vaite, uite, dragă, uite femeia aceea, uite o femeie cu picioarele goale, cu mâinile goale, uite n-are nici măcar un jerseu pe ea și e gravidă. Ningea pe mine și ploua, așa m-a dus la tribunal”, povestește Ileana Samoilă.
A primit o condamnare de 8 ani pentru crima de uneltire împortiva ordinii sociale. Ioan Samoilă, fratele pentru care a pătimit, a fost condamnat la moarte şi executat. Ceilalţi doi fraţi au primit, 25, respectiv 20 de ani de închisoare, mama 10 ani, o verişoară 25 de ani, iar cele două cumnate câte 5 ani fiecare. Ileana a fost trimisă în penitenciar, la Jilava, iar de acolo la spitalul Văcăreşti unde a şi născut, pe 10 februarie 1954. Lângă ea au fost un gardian şi o moaşă.
Ileana Samoilă: „În seara când am născut am plâns și m-am rugat de ea, vă rog frumos nu mă mai lăsați aici singură că mor aici. După ce am născut a zis gardianca către moaşă: unde e, fă, Răsăritul, să-nchin fata?”
După un an şi 2 luni, tânăra i-a dat copilul cumnatului ei: „Uite, Gheorghe, ăsta e copilul fratelui tău, fetița fratelui tău, și-a mea, așa cum aveți grija de ai voștri, faceți bine și aveți grija și de ea!”
Regăsire. „- Sunt mămica Ileana!”... „- Să nu mai pleci de la mine, că tu ești frumoasă!”
Ileana a ieşit din închisoare pe 25 aprilie 1957. Cu ultimii bani, i-a cumpărat fiicei ei o păpuşă Violeta, din Gara de Nord, apoi a plecat spre Oradea, unde aceasta locuia. Nu ştia dacă mai e în viaţă, ori dacă a murit.
„Când vedeam că trece un copil pe culoar, pe tren, întrebam: cam câţi ani poate să aibă copilul ăsta, cam câți ani poate sa aibă copilul ăsta?”, povestește ea.
În faţa casei, pentru tânără timpul s-a oprit parcă în loc: „Am bătut la poartă și s-a deschis poarta și a apărut o fetiță...cu codiţe și mânjită de dulceaţă pe obraji și cu un şorţuleţ și toată volane și grăsuţă și arsă de soare... Și-am zis: cum te cheamă? Ileana Doina Opriş. Aaaa, zic, pe tine te caut eu. Și-am îngenuncheat în faţa ei în portiţă. Și ea a venit la mine, s-a uitat așa și-a început să zâmbească: Da' tu cine ești? Zic: Eu sunt mămica Ileana. S-a repezit de gâtul meu, domnișoară, m-a luat de gât și m-a pupat și s-a strâns așa lângă mine și-a zis să nu mai pleci de la mine, că tu ești frumoasă, foarte frumoasă!”
Femeia nu a mai plecat niciodată de lângă copilul ei. Serviciu şi-a găsit cu greu şi asta doar după ce a fost reîncadrată ca muncitor necalificat. Însă nu i-a păsat. Spune că nu ştie dacă a mai fost urmărită de Securitate până la căderea regimului în 1989 şi că nici nu o interesează acest lucru. Fusese arestată fără nicio vină şi se aştepta oricând la noi nedreptăţi.
„Unii de-ai noștri așa trec cu vederea, toți au devenit așa de iertători și-așa de buni, să-i spună lui Mutu, eu cel puțin sunt sinceră și spun: nu pot să-i iert, nu pot!”, declară cu sinceritate femeia.
Nu mai are speranță că îi va mai păsa cuiva vreodată Ileana Samoilă mai are o singură dorinţă, să i se recunoască faptul că a fost luptător în rezistenţa anticomunistă. Îşi doreşte asta pentru nepoţii şi strănepoţii ei, să vadă şi ei cine este familia din care se trag.
„Am aici nr. de înregistrare , m-am dus la Ministerul Justiției ... erau trei cucoane ... cu niște unghii de cinci metri, cu cafelele pe masă și ne tratau ca pe nimicuri, ca pe niște gozuri, ca pe niște reziduuri, așa ne-au tratat. Am rămas cu toate trei biletele și mi-a trimis pentru fiecare cerere în parte, într-un plic așa de mare, o foaie dictando în care îmi refuza, nu am primit pentru niciunul, nici pentru fratele cel mare, nici pentru mama, pentru niciunul, niciunul, niciunul”, spune Ileana Samoilă cu un gust amar.
Familia ei a făcut, în total, 64 de ani de închisoare în perioada comuniştilor. Ani de suferinţă, disperare şi durere. Ileana Samoilă a depăşit toate greutăţile cu fruntea sus şi azi, la 88 de ani, nu mai are nicio speranţă că îi va mai păsa cuiva, vreodată, de patimile ei. Tot ce îşi mai doreşte este acea bucată de hârtie, o dovadă simplă că un singur om a avut putere cât pentru 100 să depăşească suferinţe greu de închipuit!
sursa: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/1989+Anul+care+a+schimbat+lumea/Ileana+Samoila+frate+legionar+inchisoare+comunista+nastere
Martiriul comandantei legionare Elena Bagdad
La 22 septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.
– De ce? întrebă ea.
– Ca să vă executăm.
Atunci toată se revoltă.
– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.
Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborâră.
– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?
Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.
Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta domnişoară prigonită”.
(Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul Buna Vestire din 6 septembrie 1940)
sursa: http://www.buciumul.ro/2014/09/22/martiriul-comandantei-legionare-elena-bagdad/
La 22 septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.
– De ce? întrebă ea.
– Ca să vă executăm.
Atunci toată se revoltă.
– Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.
Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborâră.
– Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?
Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.
Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta domnişoară prigonită”.
(Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul Buna Vestire din 6 septembrie 1940)
sursa: http://www.buciumul.ro/2014/09/22/martiriul-comandantei-legionare-elena-bagdad/
Martiriul Nicoletei Nicolescu: torturată şi arsă de vie la crematoriul din Bucureşti
Cum a fost asasinată comandanta Cetăţuilor de Fete Legionare (cf. „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niţă)
Torturată, violată şi apoi trezită din nesimţire şi conştientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului…
Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetăţui, în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Roata morţii se învârtea sârguincios; veşti tragice soseau din ţara întreagă despre cei cuminecaţi în credinţa lor pe drumul cu Arhangheli.
Şi, într-una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei şi a cruzimilor la care a fost supusă în ultimele clipe de viaţă, străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. Secretul acestei tragedii n-a putut fi păstrat. Până şi brutele asasine s-au cutremurat de zelul de neînvins al credinţei Nicoletei. Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul, încăpăţânat să rămână în această viaţă, încăpăţânat să mai respire, încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit… Aruncată, apoi, pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi şi târnacoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.
- Nu moare, mă! Nu moare!... Nu vrea să moară!...
În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva, mai pe dreapta, era o uşă dosnică, ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu, Ion Cerchez, o deschise:
- Actele de...
- Care acte? – îi tăie, repezit, întrebarea, unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un’ să duce... Cară-te...
- Da, dar, ştiţi, corpul trebuie înregistrat...
- S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului. Ştim noi ce trebuie… Cară-te de-aici…
Pus în faţa autorităţilor statului, mecanicul deschise larg uşa şi se dădu într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath.
Sacul atârna greu… Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească, şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.
- Stai aşa!... Las-o jos, că m-am pătat. Să schimb mâna...
Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă în afară, la viaţă, parcă. Horcăia în sânge, încercând să respire, şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei, încă în viaţă… Era aproape de ora 23…
Puţin mai apoi, în cuptorul nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă, în ciuda călăilor…
Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare. Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna.
- A murit!... Ai văzut?! Ţi-am spus eu...
Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare... O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug... Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…
Sfatul mişelnic, uneltit şi hotărât de putere împotriva tineretului creştin legionar, osândea hoţeşte la moarte. Rodul de aur al Ţării, păşea pe drumul spinos al calvarului şi mântuirii Neamului...
Notă: se pare că cenuşa ei s-a recuperat şi a fost dusă la mănăstirea Predeal în 1940. Regimul comunist de mai târziu va fi înspăimântat de mormintele martirilor, căci Securitatea se informa că, la Predeal, stareţul Dionisie Velea (mutat de Patriarhul Justinian ca prim-slujitor la Catedrala Patriarhală) „a permis călugărului Nicandru Prodan să aducă legionari pentru şedinţe clandestine şi să adăpostească osemintele lui Nicoleta Nicolescu, ţinând slujbe speciale pentru ea”[1].
[1] Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist, curs.
sursa: http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2011/07/14/10-iulie-martiriul-nicoletei-nicolescu-torturata-si-arsa-de-vie-la-crematoriul-din-bucuresti/
Cum a fost asasinată comandanta Cetăţuilor de Fete Legionare (cf. „Martirii ne veghează din ceruri” de Nicolae Niţă)
Torturată, violată şi apoi trezită din nesimţire şi conştientă, Nicoleta a fost aruncată în flăcările crematoriului…
Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetăţui, în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Roata morţii se învârtea sârguincios; veşti tragice soseau din ţara întreagă despre cei cuminecaţi în credinţa lor pe drumul cu Arhangheli.
Şi, într-una din zilele lunii Iulie, vestea uciderii Nicoletei şi a cruzimilor la care a fost supusă în ultimele clipe de viaţă, străbătu ca fulgerul toată suflarea românească. Secretul acestei tragedii n-a putut fi păstrat. Până şi brutele asasine s-au cutremurat de zelul de neînvins al credinţei Nicoletei. Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelăreşte ca să i se ia viaţa grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii şi schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, aşa cum sperau ei. Încă mai respira şi cuţitele negre banditeşti, cu lame groase, îi sfârtecau trupul, încăpăţânat să rămână în această viaţă, încăpăţânat să mai respire, încă, până la ultimul strop de viaţă. Imagine dantescă de care gâzii cei fioroşi s-au îngrozit… Aruncată, apoi, pe podeaua unei camionete-dube, între lopeţi şi târnacoape îngropătoare de alte vieţi tinere în pădurea Pantelimon, fusese transportată la Crematoriu.
- Nu moare, mă! Nu moare!... Nu vrea să moară!...
În spatele Crematoriului, maşina se opri. Undeva, mai pe dreapta, era o uşă dosnică, ce duce în incintă. Mecanicul de serviciu, Ion Cerchez, o deschise:
- Actele de...
- Care acte? – îi tăie, repezit, întrebarea, unul din agenţi. N-are nevoie dă ele un’ să duce... Cară-te...
- Da, dar, ştiţi, corpul trebuie înregistrat...
- S-a făcut de delegaţii Prefecturii: Siguranţa Statului. Ştim noi ce trebuie… Cară-te de-aici…
Pus în faţa autorităţilor statului, mecanicul deschise larg uşa şi se dădu într-o parte, lăsându-i să intre – vrând-nevrând – pe cei doi asasini: Pavel Patriciu, Comisarul Prefecturii de Poliţie din Bucureşti şi agentul Iuliu Horvath.
Sacul atârna greu… Roşit de sângele pierdut al victimei, l-au apucat cu grijă de colţuri, să nu se murdărească, şi au intrat în Crematoriu, cotind la stânga, pe culoarul palid luminat.
- Stai aşa!... Las-o jos, că m-am pătat. Să schimb mâna...
Sacul fu trântit pe podeaua de beton, ca o povară apăsătoare şi, în cădere, gura legată i se deschise. Capul Nicoletei se revărsă în afară, la viaţă, parcă. Horcăia în sânge, încercând să respire, şi ochii priveau straniu la cele trei personagii, înmărmurite la vederea ei, încă în viaţă… Era aproape de ora 23…
Puţin mai apoi, în cuptorul nr. 1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza, refuza să moară, parcă, în ciuda călăilor…
Dintr-odată, nu se mai auzi nimic. Se făcu linişte, o linişte mormântală şi apăsătoare. Pe obrazul mecanicului de la Crematoriu, Ion Cerchez, se prelinse pe nesimţite o lacrimă şi încercă iute să şi-o ascundă cu mâna.
- A murit!... Ai văzut?! Ţi-am spus eu...
Din coşul cuptorului cu nr. 1, fumul albăstrui se răspândeşte ca o perdea subţire deasupra oraşului cufundat în noapte, vestind mişelia cea mare... O viaţă de cruciată se stinsese în flăcări, pe rug... Din cer, stropi de ploaie încep să se reverse deasupra pământului ca la o comandă şi trăsnetele lui Dumnezeu încep să biciuie văzduhul cu fulgerări mânioase; dar focul iudelor, ascuns, pâlpâie neatins corpul martirei…
Sfatul mişelnic, uneltit şi hotărât de putere împotriva tineretului creştin legionar, osândea hoţeşte la moarte. Rodul de aur al Ţării, păşea pe drumul spinos al calvarului şi mântuirii Neamului...
Notă: se pare că cenuşa ei s-a recuperat şi a fost dusă la mănăstirea Predeal în 1940. Regimul comunist de mai târziu va fi înspăimântat de mormintele martirilor, căci Securitatea se informa că, la Predeal, stareţul Dionisie Velea (mutat de Patriarhul Justinian ca prim-slujitor la Catedrala Patriarhală) „a permis călugărului Nicandru Prodan să aducă legionari pentru şedinţe clandestine şi să adăpostească osemintele lui Nicoleta Nicolescu, ţinând slujbe speciale pentru ea”[1].
[1] Adrian Gabor, Biserica Ortodoxă Română şi regimul comunist, curs.
sursa: http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2011/07/14/10-iulie-martiriul-nicoletei-nicolescu-torturata-si-arsa-de-vie-la-crematoriul-din-bucuresti/
Despre comportamentul în luptă al lui Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare
Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb, care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez. Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere. Deși au recunoscut că Bogdan "le nimerea mai mult alăturea", ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau.
(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Codrii_Cosminului)
Printre cei răniți în luptă era fiul și moștenitorul lui Ștefan (după moartea fiului mai mare Alexandru), viitorul domnitor Bogdan cel Orb, care în bătălie a pierdut un ochi din cauza lanciei unui cavaler polonez. Boierii din preajma lui Bogdan au povestit după luptă că acesta ar fi continuat să se bată totodată strigând de durere. Deși au recunoscut că Bogdan "le nimerea mai mult alăturea", ei continuau să afirme că urletele, avântul și înfățișarea unui om cu un ochi scurs pe obraz ar fi avut un efect nu tocmai de întărire a încrederii și siguranței asupra nobililor polonezi care-l vedeau.
(sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Codrii_Cosminului)