Vizitatorule, aici găsești cărți care-ți ajută în viață și e indicat să le citești indiferent de vârstă și de dezvoltarea ta interioară.
Unele au recenzii scrise; pe ici, pe colo găsești cartea recomandată și în format virtual și chiar... mă vei auzi pe mine rostind fragmente care mi-au plăcut foarte mult.
Unele au recenzii scrise; pe ici, pe colo găsești cartea recomandată și în format virtual și chiar... mă vei auzi pe mine rostind fragmente care mi-au plăcut foarte mult.
Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta - Ediţia Bartolomeu
Lucrare apărută în urma unei munci colosale, despre care ÎPS Bartolomeu Anania povestește, mai pe larg, în Memoriile sale.
Versiune diortosită după Septuaginta.
Cartea se găseşte virtual aici.
Lucrare apărută în urma unei munci colosale, despre care ÎPS Bartolomeu Anania povestește, mai pe larg, în Memoriile sale.
Versiune diortosită după Septuaginta.
Cartea se găseşte virtual aici.
Proloagele (viețile sfinților) - 2 volume
Sfintele amintiri (sinaxar; viețile sfinților)
1000 de întrebări și răspunsuri despre viața duhovnicească - autor necunoscut
Antihristica - autor necunoscut
O carte excepțională despre viitor. La 16-17 ani când am citit-o, m-a șocat.
O carte excepțională despre viitor. La 16-17 ani când am citit-o, m-a șocat.
Sfânta Elisabeta, mare ducesă a Rusiei - autor necunoscut
O carte extraordinară despre viața acestei mari sfinte, despre mucenicia ei și a întregii familii țariste a Romanovilor, omorâți cu bestialitate de bolșevici. O mărturie minunată despre cum poți să trăiești, făcând cele bune și mântuitoare.
O carte extraordinară despre viața acestei mari sfinte, despre mucenicia ei și a întregii familii țariste a Romanovilor, omorâți cu bestialitate de bolșevici. O mărturie minunată despre cum poți să trăiești, făcând cele bune și mântuitoare.
Pelerinul rus - autor necunoscut
Cartea este înălțătoare și de o profunzime cuceritoare, prin prisma că prezintă preocuparea omului pentru descoperirea sensului și adevăratei însemnătăți a vieții. Personajul anonim începe a se întreba, plin de uimire, cum poate omul să se roage “neîncetat”, potrivit îndemnului Apostolului. Pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopere astfel că, într-adevăr, Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru.
Cartea este înălțătoare și de o profunzime cuceritoare, prin prisma că prezintă preocuparea omului pentru descoperirea sensului și adevăratei însemnătăți a vieții. Personajul anonim începe a se întreba, plin de uimire, cum poate omul să se roage “neîncetat”, potrivit îndemnului Apostolului. Pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopere astfel că, într-adevăr, Împărăţia lui Dumnezeu se află înlăuntrul nostru.
Puterea unui copil - istorioare morale
Stareţul Varsanufie - din colecţia Comorile pustiei
Alexandre Dumas - Isaac Laquedem (povestea jidovului rătăcitor)
Blaise Pascal - Cugetări
Chr. v. Schmidt - Coșulețul cu flori (povestire morală)
Dr. Christa Todea-Gross - Vaccinurile: prevenţie sau boală?
Dionisie A. Makris - Iannis cel nebun pentru Hristos
Dmitri Avdeev - Când sufletul este bolnav
Dmitri Avdeev - Nervozitatea
Dmitri Avdeev - Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe
F. M. Dostoievski - Adolescentul
Un roman excelent.
Un roman excelent.
F. M. Dostoievski - Frații Karamazov
Un roman foarte frumos, interesant, profund, captivant.
Cu adevărat complex - aproape 1000 de pagini.
Un roman foarte frumos, interesant, profund, captivant.
Cu adevărat complex - aproape 1000 de pagini.
Erich Fromm - Arta de a iubi
Gheron Iosif - Mărturii din viaţa monahală
Preot Gleb Kaleda - Biserica din casă
Mitropolit Hierotheos Vlachos - Psihoterapia ortodoxă
Ieromonah Hristodul Aghioritul - La apusul libertății
Sfântul Ignatie Briancianinov - Despre înșelare
Ioan Vlăducă - Dictatura pseudo-științei
John Carling - Cetatea blestemată
Laurenţiu Dumitru - Tinerii, între cer şi pământ
Sfântul Luca al Crimeei - Am iubit pătimirea
Am citit un pasaj despre Sfântul Luca cu ceva vreme-n urmă, într-o revistă.
L-am reținut, pentru că mi-a produs o bucurie dublă: mi-a plăcut mult gândirea Sfântului, prin profunzimea ei, și, în același timp, îmi astupa și o rană personală: am suferit mult, la viața mea, pentru că n-am ales un alt drum profesional, când aveam chiar aceeași vârstă cu a Sfântului.
Deci, i-am reținut numele (nu-mi era cunoscut până atunci) și, zărind cartea de față plus Puterea inimii, la mănăstirea Caraiman, le-am cumpărat.
Aveam să descopăr un om minunat, pentru a cărui viață, pasajul citit de mine înainte era grăitor.
Un om care nu a urmărit să-și cultive plăceri (niciuna, nici măcar una), nici să-și producă mulțumiri în viață (nici măcar profesionale), decât prin slujirea celorlalți. Ce a ales Sfântul Luca la 18 ani, a făcut toată viața: s-a chinuit pe sine și a slujit oamenilor. Exact ca Iisus Hristos, urmându-I exemplul cu o acuratețe cuceritoare. S-a automenținut sărac toata viața, și mânca foarte prost: "Masa era alcătuită dintr-un singur fel. Dacă i se punea și al doilea, se supăra. Se îmbrăca mai mult decât modest. Profesoara Iudina, căreia Vladica i-a dat bani să-și cumpere casă, își amintește că Preasfințitul umbla întotdeauna în rase peticite cu coatele roase. De fiecare dată când nepoata Vera îi propunea să-i facă haină nouă, auzea raspunsul: «Cârpește, cârpește, Vera, sunt mulți săraci.» În anul 1951, Vlădica a mers la Odessa, unde Patriarhul se odihnea la vila sa. Sofia Sergheevna Belețkaia îi scria fiicei Vlădicăi: «Din păcate, tata este iarăși îmbrăcat foarte prost: rasa este veche, din doc, iar dulamă foarte veche, dintr-un material ieftin. Atât una, cât şi cealaltă, au trebuit să fie spălate, în vederea vizitei la Patriarh. Aici, tot clerul de rang înalt este minunat îmbrăcat: rase scumpe, frumoase, şi dulame minunat cusute, în timp ce tata - un om atât de remarcabil - este îmbrăcat mai prost decât toţi, pur şi simplu te apucă supărarea...»".
Sfântul Luca al Crimeei a fost un om care, la 70 de ani, opera cu succes!
La 75 de ani, "supraapreciindu-şi puterile, a petrecut, din nou, câteva săptămâni - ca de obicei, de dimineaţa până seara - în bibliotecile de medicină din Moscova".
"Cum se întâmplă des în vieţile celor sfinţi şi drepţi, Vlădica Luca era respectat chiar şi de cei de altă credinţă, în particular de evrei. De praznicele mari, pe arhiepiscopul-medic venea să îl felicite epitropul sinagogii din Simferopol, pe care Vlădica Luca îl salvase, cândva, de la moarte. Pentru arhipăstorul ortodox chiar se rugau în sinagogă, mai ales de când aflaseră că e bolnav."
În activitatea administrativ-pastorală de eparh, Arhiereul respecta întrutotul canoanele Sfinţilor Părinţi, fără abateri şi fără jumătăţi de măsură; pedepsea preoţii care micşorau slujbele şi era des nemulţumit de comportamentul lor. Avea un curaj imens de mărturisire şi nu ezita să predice făţiş împotriva statului care prigonea Biserica și pe el însuși.
Şi, sigur că Valentin Feodorovici Voino-Iasenețki (numele său de laic) avea să devină un giuvaer şlefuit şi făcut să strălucească şi mai mult prin condamnarea în temniţele comuniste şi prin trimiterea în exil, aproape permanentă, pe toată perioada vieţii.
Acestea au fost doar câteva din lucrurile care merită amintite din viața Înalt-Preasfinţitului Luca, Episcopul Crimeei.
În ziua de 20 martie 1996, moaștele Sfântului - care fac multe minuni în zilele noastre - au fost aduse în Catedrala Sf. Treime din Simferopol. Acolo a avut loc, în ziua de 25 mai 1996, actul solemn de canonizare a părintelui în rândul sfinților.
FRAGMENTE DIN CARTE:
Educație religioasă nu am primit în familie și, dacă se poate vorbi de o religiozitate moștenită, pe aceasta am moștenit-o, probabil, mai ales de la tata, care era foarte evlavios (n.m. creștin catolic).
Din copilărie am avut pasiunea desenului și, odată cu gimnaziul (n.m. liceul de la noi) am absolvit Școala de artă din Kiev, unde am arătat capacități artistice vrenice de luat în seamă, luând parte și la o expoziție itinerantă cu un tablou nu prea mare, care înfățișa un bătrân sărac cu mâna întinsă. Atracția mea către pictură era atât de mare, că, după terminarea gimnaziului, am hotărât să intru la Academia de arte din Petersburg.
În vremea examenelor de admitere, însă, au pus stăpânire pe mine îndoieli grele: este, oare, bun drumul pe care vreau să mi-l aleg în viață? Șovăielile, care n-au ținut multă vreme, s-au încheiat cu hotărârea că nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place mie, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă. Din Academie, i-am trimis mamei o telegramă în care îmi arătam dorința de a intra la facultatea de medicină. Toate locurile fiind deja ocupate, mi s-a propus să intru la facultatea de științe ale naturii, ca, mai apoi, să mă transfer la medicină. Am refuzat, întrucât nu iubeam deloc științele naturii, în schimb, aveam un interes puternic față de științele umaniste, mai ales față de teologie, filosofie și istorie. Ca atare, am preferat să intru la facultatea de drept și, vreme de un an, am studiat cu interes filosofia și istoria dreptului, economia politică și dreptul roman.
După un an, însă, am simțit, din nou, o atracție nebiruită către pictură. Am mers la Muenchen, unde m-am înscris la Școala particulară de artă a profesorului Knirr. Totuși, după trei săptămâni, dorul de patrie m-a mânat acasă fără putință de împotrivire. Am plecat la Kiev și, timp de încă un an, m-am ocupat intens, împreună cu un grup de prieteni, cu desenul și cu pictura.
În această perioadă, a început prima dată să se manifeste religiozitatea mea. În fiecare zi, uneori și de două ori pe zi, mergeam în Lavra Pecerska - deseori, mergeam și în bisericile Kievului - și, la întoarcere, desenam ceea ce văzusem în Lavră și în biserici. Am făcut numeroase desene, schițe și crochiuri, având ca subiect oamenii care se roagă, închinătorii din Lavră, veniți acolo de la nenumărate vârste, și, pe atunci, era deja cristalizată orientarea activității artistice pe care aș fi susținut-o de nu aș fi lăsat pictura. Aș fi mers pe drumul lui Vasnețov și Nesterov, fiindcă, în îndeletnicirile mele picturale, era deja bine definită orientarea religioasă. În acea perioadă am înțeles limpede scopul creației artistice.
(...)
Am priceput îndată că Tolstoi este un eretic, foarte îndepărtat de creștinismul autentic.
(...)
Nimic, însă, nu a putut să se compare, în privința uriașei impresii făcute asupra mea, cu acel loc din Evanghelie, în care Iisus, arătându-le ucenicilor câmpul cu grâne coapte, le-a grăit: "Secerișul este mult,iar lucrătorii puțini: deci, rugați pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său" (Mt. 9, 37). Inima a început pur și simplu să-mi tremure și am strigat fără cuvinte: "O, Doamne! Nu cumva sunt puțini lucrătorii Tăi?!"
(...)
Astfel a trecut acel an destul de ciudat. Aș fi putut să intru la facultatea de medicină, însă, din nou m-a prins curentul gândirii de tip narodnic (n.r. este vorba despre „poporanismul” partidului revoluționar „Naradnaia Volia”, răspunzător pentru numeroase acte teroriste, între care asasinarea țarului Alexandru al II-lea) și, în aprinderea tinereții, am hotărât că trebuie să mă apuc cât mai degrabă de o activitate practică, folositoare pentru poporul simplu. Mă bătea gândul să devin felcer sau învățător de țară și, în această dispoziție sufletească, am mers odată la directorul școlilor populare din circumscripția școlară Kiev , cu rugămintea de a-mi da un post la una din aceste școli. Directorul s-a arătat a fi un om inteligent și pătrunzător. El a apreciat corect năzuințele mele narodnice, dar m-a înduplecat cu multă energie să-mi părăsesc planul și să mă înscriu la facultatea de medicină.
Aceasta corespundea cu năzuințele mele de a fi folositor țăranilor, care stăteau atât de prost în ce privește asistența medicală, însă, în calea mea stătea simțământul foarte apropiat de scârbă pe care îl aveam față de științele naturale. Totuși, mi-am biruit această scârbă și am intrat la Facultatea de medicină a Universității din Kiev.
În timp ce studiam fizica, chimia, mineralogia, aveam senzația, fizică aproape, că îmi silesc creierul să lucreze cu lucruri care îi sunt străine. Creierul, întocmai că o minge de cauciuc comprimată, tindea să arunce afară conținutul ce îi era străin. Totuși, luam numai note maxime și am căpătat, pe neașteptate, un interes enorm pentru anatomie. Studiam oasele, le desenam, și, acasă, le modelam din argilă, iar, prin felul în care preparam cadavrele, am atras atenția imediat tuturor colegilor și a profesorului de anatomie. În anul doi, colegii hotărâseră deja în unanimitate că eu voi fi profesor de anatomie - și proorocia lor s-a împlinit. După douăzeci de ani, am devenit, într-adevăr, profesor de anatomie și chirurgie topografică.
În anul trei, am dobândit o atracție pătimașă față de studierea operațiilor pe cadavre. A avut loc o evoluție interesantă a însușirilor mele: capacitatea de a desena cu mare finețe și dragostea mea pentru formă s-au transformat în dragoste de anatomie și muncă artistică de finețe în realizarea preparatelor anatomice și a operațiilor pe cadavre. Dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie și chirurgie.
În anul trei, am fost ales, pe neașteptate, șef de an. Iată cum s-a întâmplat asta: înaintea unui curs, am aflat că unul dintre colegii de an, polonez, lovise peste față pe un alt coleg, care era evreu. După sfârșitul cursului, m-am ridicat și am cerut atenție. Toți au tăcut. Am rostit o cuvântare ce înfiera fapta urâtă a studentului polonez. Am vorbit despre cele mai înalte norme morale, despre răbdarea jignirilor, am amintit de marele Socrate, ce îndura liniștit faptul că arțăgoasa lui nevastă i-a aruncat în cap o oală cu lături. Acea cuvântare a produs o impresie atât de mare, încât am fost ales, în unanimitate, șef de an.
Examenele de stat le-am susținut strălucit, numai cu note maxime, și profesorul de chirurgie generală mi-a spus la examen: „Doctore, acum știți cu mult mai mult decât mine, deoarece cunoașteți minunat toate ramurile medicinei, în vreme ce eu am uitat deja multe lucruri ce nu privesc în mod direct specialitatea mea”.
Doar la examenul de chimie medicală (acum se numește biochimie) am primit un trei. La examenul teoretic am răspuns excelent, însă trebuia să efectuez și o analiză de urină. Așa cum era, din păcate, obiceiul, laborantul destăinuia studenților, în schimbul unei sume oarecare, ce trebuie aflat în prima retortă și eprubetă – și eu știam că, în urina pe care trebuia să o analizez, se află glucoza. Totuși, datorită unei mici greșeli, reacția Trommer nu mi-a ieșit și, când profesorul a întrebat, fără să mă privească: „Ei, ce ați găsit acolo?”, aș fi putut să spun că am descoperit glucoză, însă, am spus că reacția Trommer n-a decelat glucoză.
Acest singur trei nu m-a împiedicat să primesc diplomă de merit.
După ce toți am primit diplomele, colegii de an m-au întrebat cu ce am de gând să mă ocup. Când am răspuns că sunt hotărât să devin medic de țară, au zis, cu ochii căscați de uimire: „Cum, dumneavoastră să fiți medic de țară?! Doar sunteți savant de vocație!”. Am fost necăjit de faptul că nu ma înțeleg deloc, fiindcă eu studiasem medicina cu singurul scop de a fi toată viața medic de țară, pentru a da ajutor oamenilor sărmani.
(...)
Îmi amintesc un caz curios, când, un tânăr sărac, orb din fragedă copilărie, a început să vadă în urma operației. După două luni, a adunat o mulțime de orbi din toată circumscripția și au venit cu toții la mine, într-un șir lung, ținându-se unul de toiagul altuia și așteptând vindecare (n.m. cât de dulce!...)
(...)
Faima exagerată devenise cu neputință de suportat. Trebuia să primesc o sumedenie de bolnavi în ambulatoriu și să operez, în spital, de la nouă dimineața până seara, să merg pe teren, având de acoperit o suprafață apreciabilă, și noaptea, să cercetez, la microscop, țesuturile excizate în timpul operațiilor, să fac, pentru articolele mele, desene ale preparatelor microscopice – și, în curând, nici tinerele mele puteri nu au mai fost îndeajuns pentru această muncă uriașă.
(...)
Județul Fatej era cuibul celor mai înverșunați partizani ai Sutelor Negre (n.r. organizație de dreapta, monarhist-patriotică, născută în deceniile premergătoare revoluției bolșevice din 1917 și având scopul de a contracara activitatea din ce în ce mai puternică a mișcărilor revoluționare stângiste. La fel de controversată în Rusia ca mișcarea legionară de la noi, pentru unii reprezintă o adunătură de bandiți și asasini fanatici, pentru alții, o întruchipare a eroismului și patriotismului) – și cel mai extremist dintre aceștia era președintele conducerii locale, Botezatul, care, cu mult înainte de război, devenise vestit prin proiectul său de lege cu privire la emigrarea forțată în Rusia a țăranilor chinezi, pentru a fi dați, ca robi, moșierilor.
Botezatul m-a socotit revoluționar pentru faptul că nu am mers imediat, lăsând toate baltă, la ispravnicul care se îmbolnăvise, și, prin hotărârea conducerii, am fost eliberat din slujbă. Oricum, afacerea a ieşit prost pentru ei. Într-o zi de târg, unul din orbii vindecaţi de mine s-a suit pe un butoi, a rostit o cuvântare incendiară pe tema concedierii mele, şi, sub conducerea lui, conducerea a început să devasteze sediul conducerii, ce se afla chiar în piaţa unde se ţinea târgul. Acolo se afla un singur membru al conducerii, care, de frică, s-a băgat sub masă. După aceea, a trebuit, fireşte, să plec cât mai repede din Fatej. Asta s-a întâmplat în anul 1909.
În anul 1907, s-a născut, în Liubaj, primul meu copil – Mișa, iar în cel următor, 1908, s-a născut fiica mea Elena. Îndatorirea de moașă a fost îndeplinită chiar de mine.
(...)
După obiceiul meu, nu am măsură în muncă şi deja sunt extenuat... Iar munca ce îmi stă înainte este mare: pentru dizertaţie, trebuie să învăţ limba franceză şi să parcurg vreo cinci sute de lucrări în limbile franceză şi germană. Pe lângă asta, trebuie să lucrez mult pentru examenele de doctorat...
(...)
n.r. Îndeletnicindu-se cu munca ştiinţifică, Vlădica urmărea întotdeauna scopuri practice, având ca imbold dorinţa de a uşura suferinţele bolnavilor şi efortul medicilor. În acea vreme, anestezia generală, foarte puţin perfecţionată, era, adeseori, după propriile lui cuvinte, „incomparabil mai periculoasă decât operaţia în sine”, şi aplicarea unei metode atât de perfecţionate de anestezie locală era o necesitate practică uriaşă, mai ales la medicii de ţară. Chirurgia avea, pentru Vlădica, o însemnătate uriaşă, întrucât, mulţumită ei, putea sluji oamenilor săraci şi în suferinţă.
În anii 1908-1909, apar, în revista „Chirurgia”, cele dintâi lucrări ştiinţifice ale lui V. F. Voino-Iasenețki, dedicate problemelor anesteziei. În primii doisprezece ani de activitate chirurgicală, viitorul episcop a publicat nouăsprezece dintre cele patruzeci şi două de lucrări ştiinţifice pe care le-a elaborat.
(...)
Nu aveam, însă, din ce să trăiesc, în Moscova, cu soţia şi doi copii mici, aşa încât am fost silit să plec în satul Romanovka (...) pentru a lucra într-un spital cu douăzeci şi cinci de paturi.
n.r. Romanovka este un imens sat de stepă situat pe râul Hoper, cu două biserici şi patru cârciumi. De fiecare praznic, pe uliţele largi ale Romanovkăi începeau beţii, gâlcevi, bătăi cu şişuri. (...) Bolile căpătau acolo o amploare uriaşă: de sifilis, putea fi bolnav, la un moment dat, tot satul, pneumonia o vedeai de la o poştă, în flegmoane era puroi cu vadra. Doi medici, trei felceriţe şi un felcer, lucrând, fără odihnă, zile şi nopţi întregi, de-abia făceau faţă afluxului de bolnavi. În ambulatoriu veneau câte o sută, o sută cincizeci de bolnavi. Pe lângă asta, medicul trebuia să meargă, călare sau cu brişca, prin satele mai mici din împrejurimi. De lucru era destul şi acolo, fiindcă în grija medicului din Romanovka erau douăzeci de sate şi douăsprezece cătune.
Iată cum se prezenta Spitalul local din Romanovka: "circumscripţia este de două ori mai mare ca suprafaţă şi de trei ori mai mare ca populaţie şi volum de muncă decât norma". Primind 25-30 de bolnavi pe oră, puteau fi acordate, fiecăruia, nu mai mult de 2 minute. Examinarea şi diagnosticul trebuia să fie fulger. Unui singur medic, îi revenea, nu rareori, sarcina să primească până la 200 de oameni într-o zi... În localul pentru ambulatoriu este prea puţin spaţiu: trei doctori dau consultaţii în aceeaşi cameră, doi dintre ei împărţind aceeaşi masă. În acelaşi loc, în spatele unei perdele, se efectuează consultaţiile ginecologice, alături, în sala de pansamente, se fac incizii, vaccinuri, copiilor; toate acestea, pe un fond sonor de ţipete şi plânsete. În sălile de aşteptare este înghesuială şi gălăgie. Au fost înregistrate cazuri de lipotimie din pricina lipsei de aer.
(...)
n.r. Spitalul din Pereiaslav nu se deosebea aproape deloc de cel din Romanovka: nu tu curent electric, nu tu aparat Roentgen, apa era adusă de sacagiu cu butoiul, iar curăţarea aproape zilnică a gropii puturoase care ţinea loc de canalizare paraliza pentru câteva ceasuri activitatea din spital. (...) De la locuinţă până la spital nu era mai mult de o verstă, dar medicul-şef nu pierdea nici această vreme, ci lua cu sine, în brişcă, 15-20 de fişe cu cuvinte germane şi franceze şi le învăţa pe drum.
Fiul cel mare al Vlădicăi Luca, Mihail Valentinovici (...), povestea: „Tata lucra ziua, seara, noaptea. Dimineaţa nu-l vedeam, fiindcă pleca la spital devreme. Luam prânzul împreună, dar tata rămânea şi atunci tăcut, şi, de obicei, citea, la masă, o carte. Mama se străduia să nu-i distragă atenţia. Nici ea nu era prea vorbăreaţă”.
Fosta menajeră a familiei Voino-Iasenetki, care s-a aflat şapte ani în serviciul ei, (...) îşi aminteşte despre ei cu multă dragoste: „Ana Vasilievna (n.m. soţia Vlădicăi) era cea mai arătoasă femeie din tot oraşul. Înaltă, zdravănă la înfăţişare, însă obosea repede. Şi, cum să nu obosească? Să coşi hainele şi să faci mâncare pentru şase oameni nu-i lucru de glumă. Pe atunci nu era ca acum, să te duci la magazin şi să cumperi tot ce-ţi trebuie.
Bărbatul şi-l iubea la nebunie. În nicio privinţă nu trecea peste voia lui. Poate că erau şi între ei neînţelegeri, dar, în fața copiilor şi a servitorilor, nu arătau nimic. Stăpânul era sever. De treburile casei nu se atingea. Niciodată nu vorbea în plus. Dacă ceva nu-i plăcea la prânz, se scula şi pleca în tăcere, iar Ana Vasilievna se uita îndată în farfurie, să vadă ce nu-i mersese la suflet.
Stăpânul lua micul dejun singur, la opt dimineaţa. De prânzit, venea să prânzească la cinci. După prânz, se odihnea puţin, după care primea bolnavii în cabinet. Scria acolo şi citea până se termina gazul din lampă. Deseori, îl chemau noaptea la spital. Se îmbrăca în tăcere şi pleca. Niciodată nu se supăra când era chemat... (...)
Duceau o viaţă liniştită. Odată pe lună, venea o igumena cunoscută din mănăstirea Feodorov şi lua ceaiul cu ei. Mai veneau în vizită doctorul Mihnievici cu soţia, Sofia Mihailovna. Erau colegi la spital. Cu copiii, stăpânul şi stăpâna erau foarte drăgăstoşi. Nu-i pedepseau niciodată, nici vreun cuvânt mai grosolan nu le spuneau. Numai pe Mişa îl mai închidea, câteodată, mama lui, în magazie, pentru ştrengării, dar nu-l ţinea acolo mult".
(...)
În anul 1916, pe când locuiam în Pereiaslav, mi-am susţinut, la Moscova, disertaţia de doctorat, despre anestezia regională. Comisia a fost alcătuită din profesorul Martanov, un privat-docent în anatomie şi chirurgie topografică al cărui nume nu mi-l amintesc, şi profesorul Karuzin.
Interesantă a fost aprecierea profesorului Martanov. El a spus: „Ne-am obişnuit ca disertaţiile de doctorat să fie scrise, de obicei, pe o temă dată cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi, ca atare, să nu aibă valoare ştiinţifică. Când am citit, însă, cartea dumneavoastră, am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în mod deosebit”. Iar profesorul Karuzin, foarte emoţionat, s-a apropiat precipitat de mine şi, scuturându-mi mâna, mi-a cerut din tot sufletul iertare pentru că nu se interesase de munca mea din podul unde se păstrau craniile şi nu bănuise că acolo se înfiripa o lucrare atât de strălucită.
Pentru dizertaţia mea, am primit, de la Universitatea din Varşovia, importantul premiu Hoinațki, în valoare de 900 de ruble de aur, oferite „pentru cele mai bune lucrări care deschid noi căi în medicină”. (...)
Pentru un medic de ţară, cum am fost eu treisprezece ani, duminicile şi sărbătorile sunt cele mai ocupate zile, în care se depune o muncă uriaşă. Ca atare, nici în Liubaj, nici în Romanovka, nici în Pereiaslav-Zalesski n-am avut posibilitatea să merg la slujbe şi mulţi ani nu am postit. Totuşi, în ultimii ani ai şederii mele în Pereiaslav, am reuşit, cu mare greutate, să merg la biserică, unde aveam locul meu statornic – lucru ce a stârnit o mare bucurie între credincioşii Pereiaslavului.
Textul de mai departe din carte, audio:
Am citit un pasaj despre Sfântul Luca cu ceva vreme-n urmă, într-o revistă.
L-am reținut, pentru că mi-a produs o bucurie dublă: mi-a plăcut mult gândirea Sfântului, prin profunzimea ei, și, în același timp, îmi astupa și o rană personală: am suferit mult, la viața mea, pentru că n-am ales un alt drum profesional, când aveam chiar aceeași vârstă cu a Sfântului.
Deci, i-am reținut numele (nu-mi era cunoscut până atunci) și, zărind cartea de față plus Puterea inimii, la mănăstirea Caraiman, le-am cumpărat.
Aveam să descopăr un om minunat, pentru a cărui viață, pasajul citit de mine înainte era grăitor.
Un om care nu a urmărit să-și cultive plăceri (niciuna, nici măcar una), nici să-și producă mulțumiri în viață (nici măcar profesionale), decât prin slujirea celorlalți. Ce a ales Sfântul Luca la 18 ani, a făcut toată viața: s-a chinuit pe sine și a slujit oamenilor. Exact ca Iisus Hristos, urmându-I exemplul cu o acuratețe cuceritoare. S-a automenținut sărac toata viața, și mânca foarte prost: "Masa era alcătuită dintr-un singur fel. Dacă i se punea și al doilea, se supăra. Se îmbrăca mai mult decât modest. Profesoara Iudina, căreia Vladica i-a dat bani să-și cumpere casă, își amintește că Preasfințitul umbla întotdeauna în rase peticite cu coatele roase. De fiecare dată când nepoata Vera îi propunea să-i facă haină nouă, auzea raspunsul: «Cârpește, cârpește, Vera, sunt mulți săraci.» În anul 1951, Vlădica a mers la Odessa, unde Patriarhul se odihnea la vila sa. Sofia Sergheevna Belețkaia îi scria fiicei Vlădicăi: «Din păcate, tata este iarăși îmbrăcat foarte prost: rasa este veche, din doc, iar dulamă foarte veche, dintr-un material ieftin. Atât una, cât şi cealaltă, au trebuit să fie spălate, în vederea vizitei la Patriarh. Aici, tot clerul de rang înalt este minunat îmbrăcat: rase scumpe, frumoase, şi dulame minunat cusute, în timp ce tata - un om atât de remarcabil - este îmbrăcat mai prost decât toţi, pur şi simplu te apucă supărarea...»".
Sfântul Luca al Crimeei a fost un om care, la 70 de ani, opera cu succes!
La 75 de ani, "supraapreciindu-şi puterile, a petrecut, din nou, câteva săptămâni - ca de obicei, de dimineaţa până seara - în bibliotecile de medicină din Moscova".
"Cum se întâmplă des în vieţile celor sfinţi şi drepţi, Vlădica Luca era respectat chiar şi de cei de altă credinţă, în particular de evrei. De praznicele mari, pe arhiepiscopul-medic venea să îl felicite epitropul sinagogii din Simferopol, pe care Vlădica Luca îl salvase, cândva, de la moarte. Pentru arhipăstorul ortodox chiar se rugau în sinagogă, mai ales de când aflaseră că e bolnav."
În activitatea administrativ-pastorală de eparh, Arhiereul respecta întrutotul canoanele Sfinţilor Părinţi, fără abateri şi fără jumătăţi de măsură; pedepsea preoţii care micşorau slujbele şi era des nemulţumit de comportamentul lor. Avea un curaj imens de mărturisire şi nu ezita să predice făţiş împotriva statului care prigonea Biserica și pe el însuși.
Şi, sigur că Valentin Feodorovici Voino-Iasenețki (numele său de laic) avea să devină un giuvaer şlefuit şi făcut să strălucească şi mai mult prin condamnarea în temniţele comuniste şi prin trimiterea în exil, aproape permanentă, pe toată perioada vieţii.
Acestea au fost doar câteva din lucrurile care merită amintite din viața Înalt-Preasfinţitului Luca, Episcopul Crimeei.
În ziua de 20 martie 1996, moaștele Sfântului - care fac multe minuni în zilele noastre - au fost aduse în Catedrala Sf. Treime din Simferopol. Acolo a avut loc, în ziua de 25 mai 1996, actul solemn de canonizare a părintelui în rândul sfinților.
FRAGMENTE DIN CARTE:
Educație religioasă nu am primit în familie și, dacă se poate vorbi de o religiozitate moștenită, pe aceasta am moștenit-o, probabil, mai ales de la tata, care era foarte evlavios (n.m. creștin catolic).
Din copilărie am avut pasiunea desenului și, odată cu gimnaziul (n.m. liceul de la noi) am absolvit Școala de artă din Kiev, unde am arătat capacități artistice vrenice de luat în seamă, luând parte și la o expoziție itinerantă cu un tablou nu prea mare, care înfățișa un bătrân sărac cu mâna întinsă. Atracția mea către pictură era atât de mare, că, după terminarea gimnaziului, am hotărât să intru la Academia de arte din Petersburg.
În vremea examenelor de admitere, însă, au pus stăpânire pe mine îndoieli grele: este, oare, bun drumul pe care vreau să mi-l aleg în viață? Șovăielile, care n-au ținut multă vreme, s-au încheiat cu hotărârea că nu am dreptul să mă ocup cu ceea ce îmi place mie, ci cu ceea ce este de folos pentru oamenii care suferă. Din Academie, i-am trimis mamei o telegramă în care îmi arătam dorința de a intra la facultatea de medicină. Toate locurile fiind deja ocupate, mi s-a propus să intru la facultatea de științe ale naturii, ca, mai apoi, să mă transfer la medicină. Am refuzat, întrucât nu iubeam deloc științele naturii, în schimb, aveam un interes puternic față de științele umaniste, mai ales față de teologie, filosofie și istorie. Ca atare, am preferat să intru la facultatea de drept și, vreme de un an, am studiat cu interes filosofia și istoria dreptului, economia politică și dreptul roman.
După un an, însă, am simțit, din nou, o atracție nebiruită către pictură. Am mers la Muenchen, unde m-am înscris la Școala particulară de artă a profesorului Knirr. Totuși, după trei săptămâni, dorul de patrie m-a mânat acasă fără putință de împotrivire. Am plecat la Kiev și, timp de încă un an, m-am ocupat intens, împreună cu un grup de prieteni, cu desenul și cu pictura.
În această perioadă, a început prima dată să se manifeste religiozitatea mea. În fiecare zi, uneori și de două ori pe zi, mergeam în Lavra Pecerska - deseori, mergeam și în bisericile Kievului - și, la întoarcere, desenam ceea ce văzusem în Lavră și în biserici. Am făcut numeroase desene, schițe și crochiuri, având ca subiect oamenii care se roagă, închinătorii din Lavră, veniți acolo de la nenumărate vârste, și, pe atunci, era deja cristalizată orientarea activității artistice pe care aș fi susținut-o de nu aș fi lăsat pictura. Aș fi mers pe drumul lui Vasnețov și Nesterov, fiindcă, în îndeletnicirile mele picturale, era deja bine definită orientarea religioasă. În acea perioadă am înțeles limpede scopul creației artistice.
(...)
Am priceput îndată că Tolstoi este un eretic, foarte îndepărtat de creștinismul autentic.
(...)
Nimic, însă, nu a putut să se compare, în privința uriașei impresii făcute asupra mea, cu acel loc din Evanghelie, în care Iisus, arătându-le ucenicilor câmpul cu grâne coapte, le-a grăit: "Secerișul este mult,iar lucrătorii puțini: deci, rugați pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său" (Mt. 9, 37). Inima a început pur și simplu să-mi tremure și am strigat fără cuvinte: "O, Doamne! Nu cumva sunt puțini lucrătorii Tăi?!"
(...)
Astfel a trecut acel an destul de ciudat. Aș fi putut să intru la facultatea de medicină, însă, din nou m-a prins curentul gândirii de tip narodnic (n.r. este vorba despre „poporanismul” partidului revoluționar „Naradnaia Volia”, răspunzător pentru numeroase acte teroriste, între care asasinarea țarului Alexandru al II-lea) și, în aprinderea tinereții, am hotărât că trebuie să mă apuc cât mai degrabă de o activitate practică, folositoare pentru poporul simplu. Mă bătea gândul să devin felcer sau învățător de țară și, în această dispoziție sufletească, am mers odată la directorul școlilor populare din circumscripția școlară Kiev , cu rugămintea de a-mi da un post la una din aceste școli. Directorul s-a arătat a fi un om inteligent și pătrunzător. El a apreciat corect năzuințele mele narodnice, dar m-a înduplecat cu multă energie să-mi părăsesc planul și să mă înscriu la facultatea de medicină.
Aceasta corespundea cu năzuințele mele de a fi folositor țăranilor, care stăteau atât de prost în ce privește asistența medicală, însă, în calea mea stătea simțământul foarte apropiat de scârbă pe care îl aveam față de științele naturale. Totuși, mi-am biruit această scârbă și am intrat la Facultatea de medicină a Universității din Kiev.
În timp ce studiam fizica, chimia, mineralogia, aveam senzația, fizică aproape, că îmi silesc creierul să lucreze cu lucruri care îi sunt străine. Creierul, întocmai că o minge de cauciuc comprimată, tindea să arunce afară conținutul ce îi era străin. Totuși, luam numai note maxime și am căpătat, pe neașteptate, un interes enorm pentru anatomie. Studiam oasele, le desenam, și, acasă, le modelam din argilă, iar, prin felul în care preparam cadavrele, am atras atenția imediat tuturor colegilor și a profesorului de anatomie. În anul doi, colegii hotărâseră deja în unanimitate că eu voi fi profesor de anatomie - și proorocia lor s-a împlinit. După douăzeci de ani, am devenit, într-adevăr, profesor de anatomie și chirurgie topografică.
În anul trei, am dobândit o atracție pătimașă față de studierea operațiilor pe cadavre. A avut loc o evoluție interesantă a însușirilor mele: capacitatea de a desena cu mare finețe și dragostea mea pentru formă s-au transformat în dragoste de anatomie și muncă artistică de finețe în realizarea preparatelor anatomice și a operațiilor pe cadavre. Dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie și chirurgie.
În anul trei, am fost ales, pe neașteptate, șef de an. Iată cum s-a întâmplat asta: înaintea unui curs, am aflat că unul dintre colegii de an, polonez, lovise peste față pe un alt coleg, care era evreu. După sfârșitul cursului, m-am ridicat și am cerut atenție. Toți au tăcut. Am rostit o cuvântare ce înfiera fapta urâtă a studentului polonez. Am vorbit despre cele mai înalte norme morale, despre răbdarea jignirilor, am amintit de marele Socrate, ce îndura liniștit faptul că arțăgoasa lui nevastă i-a aruncat în cap o oală cu lături. Acea cuvântare a produs o impresie atât de mare, încât am fost ales, în unanimitate, șef de an.
Examenele de stat le-am susținut strălucit, numai cu note maxime, și profesorul de chirurgie generală mi-a spus la examen: „Doctore, acum știți cu mult mai mult decât mine, deoarece cunoașteți minunat toate ramurile medicinei, în vreme ce eu am uitat deja multe lucruri ce nu privesc în mod direct specialitatea mea”.
Doar la examenul de chimie medicală (acum se numește biochimie) am primit un trei. La examenul teoretic am răspuns excelent, însă trebuia să efectuez și o analiză de urină. Așa cum era, din păcate, obiceiul, laborantul destăinuia studenților, în schimbul unei sume oarecare, ce trebuie aflat în prima retortă și eprubetă – și eu știam că, în urina pe care trebuia să o analizez, se află glucoza. Totuși, datorită unei mici greșeli, reacția Trommer nu mi-a ieșit și, când profesorul a întrebat, fără să mă privească: „Ei, ce ați găsit acolo?”, aș fi putut să spun că am descoperit glucoză, însă, am spus că reacția Trommer n-a decelat glucoză.
Acest singur trei nu m-a împiedicat să primesc diplomă de merit.
După ce toți am primit diplomele, colegii de an m-au întrebat cu ce am de gând să mă ocup. Când am răspuns că sunt hotărât să devin medic de țară, au zis, cu ochii căscați de uimire: „Cum, dumneavoastră să fiți medic de țară?! Doar sunteți savant de vocație!”. Am fost necăjit de faptul că nu ma înțeleg deloc, fiindcă eu studiasem medicina cu singurul scop de a fi toată viața medic de țară, pentru a da ajutor oamenilor sărmani.
(...)
Îmi amintesc un caz curios, când, un tânăr sărac, orb din fragedă copilărie, a început să vadă în urma operației. După două luni, a adunat o mulțime de orbi din toată circumscripția și au venit cu toții la mine, într-un șir lung, ținându-se unul de toiagul altuia și așteptând vindecare (n.m. cât de dulce!...)
(...)
Faima exagerată devenise cu neputință de suportat. Trebuia să primesc o sumedenie de bolnavi în ambulatoriu și să operez, în spital, de la nouă dimineața până seara, să merg pe teren, având de acoperit o suprafață apreciabilă, și noaptea, să cercetez, la microscop, țesuturile excizate în timpul operațiilor, să fac, pentru articolele mele, desene ale preparatelor microscopice – și, în curând, nici tinerele mele puteri nu au mai fost îndeajuns pentru această muncă uriașă.
(...)
Județul Fatej era cuibul celor mai înverșunați partizani ai Sutelor Negre (n.r. organizație de dreapta, monarhist-patriotică, născută în deceniile premergătoare revoluției bolșevice din 1917 și având scopul de a contracara activitatea din ce în ce mai puternică a mișcărilor revoluționare stângiste. La fel de controversată în Rusia ca mișcarea legionară de la noi, pentru unii reprezintă o adunătură de bandiți și asasini fanatici, pentru alții, o întruchipare a eroismului și patriotismului) – și cel mai extremist dintre aceștia era președintele conducerii locale, Botezatul, care, cu mult înainte de război, devenise vestit prin proiectul său de lege cu privire la emigrarea forțată în Rusia a țăranilor chinezi, pentru a fi dați, ca robi, moșierilor.
Botezatul m-a socotit revoluționar pentru faptul că nu am mers imediat, lăsând toate baltă, la ispravnicul care se îmbolnăvise, și, prin hotărârea conducerii, am fost eliberat din slujbă. Oricum, afacerea a ieşit prost pentru ei. Într-o zi de târg, unul din orbii vindecaţi de mine s-a suit pe un butoi, a rostit o cuvântare incendiară pe tema concedierii mele, şi, sub conducerea lui, conducerea a început să devasteze sediul conducerii, ce se afla chiar în piaţa unde se ţinea târgul. Acolo se afla un singur membru al conducerii, care, de frică, s-a băgat sub masă. După aceea, a trebuit, fireşte, să plec cât mai repede din Fatej. Asta s-a întâmplat în anul 1909.
În anul 1907, s-a născut, în Liubaj, primul meu copil – Mișa, iar în cel următor, 1908, s-a născut fiica mea Elena. Îndatorirea de moașă a fost îndeplinită chiar de mine.
(...)
După obiceiul meu, nu am măsură în muncă şi deja sunt extenuat... Iar munca ce îmi stă înainte este mare: pentru dizertaţie, trebuie să învăţ limba franceză şi să parcurg vreo cinci sute de lucrări în limbile franceză şi germană. Pe lângă asta, trebuie să lucrez mult pentru examenele de doctorat...
(...)
n.r. Îndeletnicindu-se cu munca ştiinţifică, Vlădica urmărea întotdeauna scopuri practice, având ca imbold dorinţa de a uşura suferinţele bolnavilor şi efortul medicilor. În acea vreme, anestezia generală, foarte puţin perfecţionată, era, adeseori, după propriile lui cuvinte, „incomparabil mai periculoasă decât operaţia în sine”, şi aplicarea unei metode atât de perfecţionate de anestezie locală era o necesitate practică uriaşă, mai ales la medicii de ţară. Chirurgia avea, pentru Vlădica, o însemnătate uriaşă, întrucât, mulţumită ei, putea sluji oamenilor săraci şi în suferinţă.
În anii 1908-1909, apar, în revista „Chirurgia”, cele dintâi lucrări ştiinţifice ale lui V. F. Voino-Iasenețki, dedicate problemelor anesteziei. În primii doisprezece ani de activitate chirurgicală, viitorul episcop a publicat nouăsprezece dintre cele patruzeci şi două de lucrări ştiinţifice pe care le-a elaborat.
(...)
Nu aveam, însă, din ce să trăiesc, în Moscova, cu soţia şi doi copii mici, aşa încât am fost silit să plec în satul Romanovka (...) pentru a lucra într-un spital cu douăzeci şi cinci de paturi.
n.r. Romanovka este un imens sat de stepă situat pe râul Hoper, cu două biserici şi patru cârciumi. De fiecare praznic, pe uliţele largi ale Romanovkăi începeau beţii, gâlcevi, bătăi cu şişuri. (...) Bolile căpătau acolo o amploare uriaşă: de sifilis, putea fi bolnav, la un moment dat, tot satul, pneumonia o vedeai de la o poştă, în flegmoane era puroi cu vadra. Doi medici, trei felceriţe şi un felcer, lucrând, fără odihnă, zile şi nopţi întregi, de-abia făceau faţă afluxului de bolnavi. În ambulatoriu veneau câte o sută, o sută cincizeci de bolnavi. Pe lângă asta, medicul trebuia să meargă, călare sau cu brişca, prin satele mai mici din împrejurimi. De lucru era destul şi acolo, fiindcă în grija medicului din Romanovka erau douăzeci de sate şi douăsprezece cătune.
Iată cum se prezenta Spitalul local din Romanovka: "circumscripţia este de două ori mai mare ca suprafaţă şi de trei ori mai mare ca populaţie şi volum de muncă decât norma". Primind 25-30 de bolnavi pe oră, puteau fi acordate, fiecăruia, nu mai mult de 2 minute. Examinarea şi diagnosticul trebuia să fie fulger. Unui singur medic, îi revenea, nu rareori, sarcina să primească până la 200 de oameni într-o zi... În localul pentru ambulatoriu este prea puţin spaţiu: trei doctori dau consultaţii în aceeaşi cameră, doi dintre ei împărţind aceeaşi masă. În acelaşi loc, în spatele unei perdele, se efectuează consultaţiile ginecologice, alături, în sala de pansamente, se fac incizii, vaccinuri, copiilor; toate acestea, pe un fond sonor de ţipete şi plânsete. În sălile de aşteptare este înghesuială şi gălăgie. Au fost înregistrate cazuri de lipotimie din pricina lipsei de aer.
(...)
n.r. Spitalul din Pereiaslav nu se deosebea aproape deloc de cel din Romanovka: nu tu curent electric, nu tu aparat Roentgen, apa era adusă de sacagiu cu butoiul, iar curăţarea aproape zilnică a gropii puturoase care ţinea loc de canalizare paraliza pentru câteva ceasuri activitatea din spital. (...) De la locuinţă până la spital nu era mai mult de o verstă, dar medicul-şef nu pierdea nici această vreme, ci lua cu sine, în brişcă, 15-20 de fişe cu cuvinte germane şi franceze şi le învăţa pe drum.
Fiul cel mare al Vlădicăi Luca, Mihail Valentinovici (...), povestea: „Tata lucra ziua, seara, noaptea. Dimineaţa nu-l vedeam, fiindcă pleca la spital devreme. Luam prânzul împreună, dar tata rămânea şi atunci tăcut, şi, de obicei, citea, la masă, o carte. Mama se străduia să nu-i distragă atenţia. Nici ea nu era prea vorbăreaţă”.
Fosta menajeră a familiei Voino-Iasenetki, care s-a aflat şapte ani în serviciul ei, (...) îşi aminteşte despre ei cu multă dragoste: „Ana Vasilievna (n.m. soţia Vlădicăi) era cea mai arătoasă femeie din tot oraşul. Înaltă, zdravănă la înfăţişare, însă obosea repede. Şi, cum să nu obosească? Să coşi hainele şi să faci mâncare pentru şase oameni nu-i lucru de glumă. Pe atunci nu era ca acum, să te duci la magazin şi să cumperi tot ce-ţi trebuie.
Bărbatul şi-l iubea la nebunie. În nicio privinţă nu trecea peste voia lui. Poate că erau şi între ei neînţelegeri, dar, în fața copiilor şi a servitorilor, nu arătau nimic. Stăpânul era sever. De treburile casei nu se atingea. Niciodată nu vorbea în plus. Dacă ceva nu-i plăcea la prânz, se scula şi pleca în tăcere, iar Ana Vasilievna se uita îndată în farfurie, să vadă ce nu-i mersese la suflet.
Stăpânul lua micul dejun singur, la opt dimineaţa. De prânzit, venea să prânzească la cinci. După prânz, se odihnea puţin, după care primea bolnavii în cabinet. Scria acolo şi citea până se termina gazul din lampă. Deseori, îl chemau noaptea la spital. Se îmbrăca în tăcere şi pleca. Niciodată nu se supăra când era chemat... (...)
Duceau o viaţă liniştită. Odată pe lună, venea o igumena cunoscută din mănăstirea Feodorov şi lua ceaiul cu ei. Mai veneau în vizită doctorul Mihnievici cu soţia, Sofia Mihailovna. Erau colegi la spital. Cu copiii, stăpânul şi stăpâna erau foarte drăgăstoşi. Nu-i pedepseau niciodată, nici vreun cuvânt mai grosolan nu le spuneau. Numai pe Mişa îl mai închidea, câteodată, mama lui, în magazie, pentru ştrengării, dar nu-l ţinea acolo mult".
(...)
În anul 1916, pe când locuiam în Pereiaslav, mi-am susţinut, la Moscova, disertaţia de doctorat, despre anestezia regională. Comisia a fost alcătuită din profesorul Martanov, un privat-docent în anatomie şi chirurgie topografică al cărui nume nu mi-l amintesc, şi profesorul Karuzin.
Interesantă a fost aprecierea profesorului Martanov. El a spus: „Ne-am obişnuit ca disertaţiile de doctorat să fie scrise, de obicei, pe o temă dată cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi, ca atare, să nu aibă valoare ştiinţifică. Când am citit, însă, cartea dumneavoastră, am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în mod deosebit”. Iar profesorul Karuzin, foarte emoţionat, s-a apropiat precipitat de mine şi, scuturându-mi mâna, mi-a cerut din tot sufletul iertare pentru că nu se interesase de munca mea din podul unde se păstrau craniile şi nu bănuise că acolo se înfiripa o lucrare atât de strălucită.
Pentru dizertaţia mea, am primit, de la Universitatea din Varşovia, importantul premiu Hoinațki, în valoare de 900 de ruble de aur, oferite „pentru cele mai bune lucrări care deschid noi căi în medicină”. (...)
Pentru un medic de ţară, cum am fost eu treisprezece ani, duminicile şi sărbătorile sunt cele mai ocupate zile, în care se depune o muncă uriaşă. Ca atare, nici în Liubaj, nici în Romanovka, nici în Pereiaslav-Zalesski n-am avut posibilitatea să merg la slujbe şi mulţi ani nu am postit. Totuşi, în ultimii ani ai şederii mele în Pereiaslav, am reuşit, cu mare greutate, să merg la biserică, unde aveam locul meu statornic – lucru ce a stârnit o mare bucurie între credincioşii Pereiaslavului.
Textul de mai departe din carte, audio:
Sfântul Luca al Crimeei - Puterea inimii
O carte care m-a făcut, pe scurt, să înțeleg că centrul de gândire, de decizie și analiză a omului se află în inimă, și nu în creier, acesta din urmă având doar un rol întocmai ca cel al unei centrale telefonice, de a prelua informațiile.
A fost foarte interesant și minunat să înțeleg pentru prima dată rolul acestor organe în ființa omului. Cartea este minunată prin profunzimea revelării acestei taine, și nu numai - se mai vorbește foarte mult despre duh, despre ceea ce este el în ființa omului, și nu numai a omului: se abordează superb chestiunea prezenței duhului inclusiv la animale și la plante, și te poți delecta la nesfârșit cu frumusețea limbajului îmbibat cu mult Har dumnezeiesc al autorului.
Se vorbește și despre omul lăuntric, nemurire, și alte și alte subiecte și realități, indispensabil a fi cunoscute de orice muritor.
O carte care m-a făcut, pe scurt, să înțeleg că centrul de gândire, de decizie și analiză a omului se află în inimă, și nu în creier, acesta din urmă având doar un rol întocmai ca cel al unei centrale telefonice, de a prelua informațiile.
A fost foarte interesant și minunat să înțeleg pentru prima dată rolul acestor organe în ființa omului. Cartea este minunată prin profunzimea revelării acestei taine, și nu numai - se mai vorbește foarte mult despre duh, despre ceea ce este el în ființa omului, și nu numai a omului: se abordează superb chestiunea prezenței duhului inclusiv la animale și la plante, și te poți delecta la nesfârșit cu frumusețea limbajului îmbibat cu mult Har dumnezeiesc al autorului.
Se vorbește și despre omul lăuntric, nemurire, și alte și alte subiecte și realități, indispensabil a fi cunoscute de orice muritor.
Sfântul Luca al Crimeei - La porțile Postului Mare (predici)
Meister Eckhart - Despre omul nobil, cupa din care bea regele (tratate)
Din carte:
Iată cum ne învață Dumnezeu Însuși să ne rugăm și ce să dorim când spunem: "Tatăl nostru", "sfințească-se numele Tău," adică: pe Tine doar să Te cunosc (singurul Dumnezeu); "vie împărăția Ta", încât să nu consider nimic altceva ca fiind împărăție (și bogăție) și să nu Te știu decât pe Tine drept împărat (și bogăție). De aceea spune Evanghelia: "fericiți cei săraci cu duhul (Matei 5,3), adică săraci cu voința; și să ne rugăm lui Dumnezeu să se "facă voia" Sa "pe pământ”, adică în noi, “precum în Cer”, adică în Dumnezeu Însuși. Un astfel de om este atât de unit în voință cu Dumnezeu, încât vrea doar ce vrea Dumnezeu și doar în felul în care vrea Dumnezeu. Iar când Dumnezeu vrea, totuși, într-un anumit fel, ca eu să fi și greșit, atunci eu nu aș vrea să nu fi greșit, căci așa se face voia lui Dumnezeu "pe pământ" - în greșeală, iar "precum în Cer" - în lucrarea cea dreaptă. Astfel, omul ajunge a vrea să se lipsească de Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, și să fie el anatema, tot în numele lui Dumnezeu, aceasta fiind singura căință dreaptă a păcatului meu; astfel, sufăr pentru păcatul meu, fără să am suferință, după cum Dumnezeu suferă tot răul, deși aceasta nu-I aduce suferință. Sufăr și încă sufăr cel mai mult din cauza păcatului, (...) dar sufăr fără suferință; primesc și consum toate suferințele în și din Dumnezeu. Doar o astfel de suferință este suferință desăvârșită, căci vine și izvorăște din iubirea pură a celei mai pure bunătăți și bucurii dumnezeiești. În acest fel, (...) ne dăm seama că omul bun, în măsura în care este bun, întră în toate însușirile bunătății înseși, care este Dumnezeu în sine.
Acum ia seama la ce viață minunată și plină de desfătare are omul pe pământ, “precum în Cer”, în Dumnezeu Însuși. Lui îi folosește neplăcerea în plăcere și suferința deopotrivă cu iubirea; dar ia seama totodată și la un altfel de mângâiere: dacă am harul și bunătatea de care vorbeam, atunci sunt pe deplin mângâiat în toate, fără deosebire, și sunt bucuros; dar dacă nu am parte de acestea, atunci mă lipsesc de ele după voia și în voia lui Dumnezeu.
Dacă vrea Dumnezeu să îmi dea ceea ce râvnesc, atunci voi avea și voi trăi în desfătare; dacă Dumnezeu nu vrea să-mi dea aceste lucruri, atunci primesc, lipsindu-mă de ele, tot voia lui Dumnezeu, prin care El nu vrea: așa că, primesc neluând, ci lipsindu-mă. Ce-mi mai lipsește atunci? De fapt, e sigur că Îl primim pe Dumnezeu mai mult în lipsuri decât în daruri; căci, dacă omul primește (ceva), atunci darul poartă deja în sine ceea ce-l face bucuros și-l mângâie. Dar dacă omul nu primește (nimic), atunci nici nu are, nici nu găsește, nici nu știe de ce s-ar putea bucura, în afară de Dumnezeu și de voia Lui.
Dar mai există și altă mângâiere. Dacă omul și-a pierdut din avutul său, ori prietenul ori ruda ori un ochi, o mână sau orice altceva, atunci trebuie să fie încredințat că, atâta vreme cât îndură cu răbdare, după voia lui Dumnezeu, va primi în fața lui Dumnezeu cel puțin tot atât câtă i-a fost nevrerea să sufere acea pierdere. Un om pierde un ochi: dacă ar fi dat o mie sau șase mii de mărci sau chiar mai mult, numai să nu și-l piardă, atunci cu siguranță primește în fața lui Dumnezeu și în Dumnezeu toată valoarea acelei sume pe care ar fi dat-o nevrând să i se întâmple acea pagubă sau suferință. Așa trebuie să înțelegem cele spuse de Domnul nostru: „mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului“ (Matei 18, 9).
Textul de mai departe, audio:
Din carte:
Iată cum ne învață Dumnezeu Însuși să ne rugăm și ce să dorim când spunem: "Tatăl nostru", "sfințească-se numele Tău," adică: pe Tine doar să Te cunosc (singurul Dumnezeu); "vie împărăția Ta", încât să nu consider nimic altceva ca fiind împărăție (și bogăție) și să nu Te știu decât pe Tine drept împărat (și bogăție). De aceea spune Evanghelia: "fericiți cei săraci cu duhul (Matei 5,3), adică săraci cu voința; și să ne rugăm lui Dumnezeu să se "facă voia" Sa "pe pământ”, adică în noi, “precum în Cer”, adică în Dumnezeu Însuși. Un astfel de om este atât de unit în voință cu Dumnezeu, încât vrea doar ce vrea Dumnezeu și doar în felul în care vrea Dumnezeu. Iar când Dumnezeu vrea, totuși, într-un anumit fel, ca eu să fi și greșit, atunci eu nu aș vrea să nu fi greșit, căci așa se face voia lui Dumnezeu "pe pământ" - în greșeală, iar "precum în Cer" - în lucrarea cea dreaptă. Astfel, omul ajunge a vrea să se lipsească de Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, și să fie el anatema, tot în numele lui Dumnezeu, aceasta fiind singura căință dreaptă a păcatului meu; astfel, sufăr pentru păcatul meu, fără să am suferință, după cum Dumnezeu suferă tot răul, deși aceasta nu-I aduce suferință. Sufăr și încă sufăr cel mai mult din cauza păcatului, (...) dar sufăr fără suferință; primesc și consum toate suferințele în și din Dumnezeu. Doar o astfel de suferință este suferință desăvârșită, căci vine și izvorăște din iubirea pură a celei mai pure bunătăți și bucurii dumnezeiești. În acest fel, (...) ne dăm seama că omul bun, în măsura în care este bun, întră în toate însușirile bunătății înseși, care este Dumnezeu în sine.
Acum ia seama la ce viață minunată și plină de desfătare are omul pe pământ, “precum în Cer”, în Dumnezeu Însuși. Lui îi folosește neplăcerea în plăcere și suferința deopotrivă cu iubirea; dar ia seama totodată și la un altfel de mângâiere: dacă am harul și bunătatea de care vorbeam, atunci sunt pe deplin mângâiat în toate, fără deosebire, și sunt bucuros; dar dacă nu am parte de acestea, atunci mă lipsesc de ele după voia și în voia lui Dumnezeu.
Dacă vrea Dumnezeu să îmi dea ceea ce râvnesc, atunci voi avea și voi trăi în desfătare; dacă Dumnezeu nu vrea să-mi dea aceste lucruri, atunci primesc, lipsindu-mă de ele, tot voia lui Dumnezeu, prin care El nu vrea: așa că, primesc neluând, ci lipsindu-mă. Ce-mi mai lipsește atunci? De fapt, e sigur că Îl primim pe Dumnezeu mai mult în lipsuri decât în daruri; căci, dacă omul primește (ceva), atunci darul poartă deja în sine ceea ce-l face bucuros și-l mângâie. Dar dacă omul nu primește (nimic), atunci nici nu are, nici nu găsește, nici nu știe de ce s-ar putea bucura, în afară de Dumnezeu și de voia Lui.
Dar mai există și altă mângâiere. Dacă omul și-a pierdut din avutul său, ori prietenul ori ruda ori un ochi, o mână sau orice altceva, atunci trebuie să fie încredințat că, atâta vreme cât îndură cu răbdare, după voia lui Dumnezeu, va primi în fața lui Dumnezeu cel puțin tot atât câtă i-a fost nevrerea să sufere acea pierdere. Un om pierde un ochi: dacă ar fi dat o mie sau șase mii de mărci sau chiar mai mult, numai să nu și-l piardă, atunci cu siguranță primește în fața lui Dumnezeu și în Dumnezeu toată valoarea acelei sume pe care ar fi dat-o nevrând să i se întâmple acea pagubă sau suferință. Așa trebuie să înțelegem cele spuse de Domnul nostru: „mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului“ (Matei 18, 9).
Textul de mai departe, audio:
Ing. Mircea Vlad - Apocalipsa 13. Sfârşitul libertăţii umane
O carte care m-a cutremurat. O carte despre ceea ce duhurile rele, prin reprezentanții lor de pe pământ - urându-i de moarte pe aceștia din urmă - au reușit să realizeze, până în ziua de azi, cu omenirea. Deasemenea, și despre ceea ce va urma. M-a cutremurat, spun, acum cred că mai bine de 10 ani, când am citit-o... Însă, astăzi nu-mi mai poate stârni frica, nu-mi mai poate stârni decât o reacție indiferentă, o reacție de "Ei, și?!", deoarece oricare ar fi planurile vieții de mâine întocmite de cei care dețin temporar puterea pe Pământ, eu trebuie să împlinesc, azi, poruncile lui Dumnezeu, trebuie, azi!, să fiu creștin, să mă lupt cu ispitele venite prin cei 3 dușmani ai sufletului și să fiu bun și blând cu ceilalți. De cele mai multe ori, cercetarea, cu mintea, de către creștin, a faptelor care se vor întâmpla în viitor, imaginarea viitorului, nu este decât o ispită. Trebuie să trăim prezentul și atât, pentru că, adeseori, sfârșitul vine mult mai repede decât ceea ce, de cele mai multe ori, consideram noi a fi "mâine". Însă, dincolo de toate astea, curaj!, celor care vor să citească această carte. Și trebuie să vreți s-o citiți!, deoarece tot creștinul este dator să cunoască realitatea în care trăiește pentru a ști exact cum să se raporteze la ea.
O carte care m-a cutremurat. O carte despre ceea ce duhurile rele, prin reprezentanții lor de pe pământ - urându-i de moarte pe aceștia din urmă - au reușit să realizeze, până în ziua de azi, cu omenirea. Deasemenea, și despre ceea ce va urma. M-a cutremurat, spun, acum cred că mai bine de 10 ani, când am citit-o... Însă, astăzi nu-mi mai poate stârni frica, nu-mi mai poate stârni decât o reacție indiferentă, o reacție de "Ei, și?!", deoarece oricare ar fi planurile vieții de mâine întocmite de cei care dețin temporar puterea pe Pământ, eu trebuie să împlinesc, azi, poruncile lui Dumnezeu, trebuie, azi!, să fiu creștin, să mă lupt cu ispitele venite prin cei 3 dușmani ai sufletului și să fiu bun și blând cu ceilalți. De cele mai multe ori, cercetarea, cu mintea, de către creștin, a faptelor care se vor întâmpla în viitor, imaginarea viitorului, nu este decât o ispită. Trebuie să trăim prezentul și atât, pentru că, adeseori, sfârșitul vine mult mai repede decât ceea ce, de cele mai multe ori, consideram noi a fi "mâine". Însă, dincolo de toate astea, curaj!, celor care vor să citească această carte. Și trebuie să vreți s-o citiți!, deoarece tot creștinul este dator să cunoască realitatea în care trăiește pentru a ști exact cum să se raporteze la ea.
Monahia Platonida, Doamna Despina a Țării Românești - Măria Sa, Neagoe Basarab...
Cartea mea nr. 1, după Biblie. Cred că asta spune tot.
Cartea mea nr. 1, după Biblie. Cred că asta spune tot.
Monica Fermo (Maica Ecaterina) - Talita kumi
Sfântul Nicodim Aghioritul - Carte foarte folositoare de suflet
Sfântul Nicodim Aghioritul - Războiul nevăzut
Nikolai N. Afanasiev - Canoane și conștiință canonică
Nikolai Berdiaev - Dialectica existențială a divinului și umanului
Sfântul Nicolae Velimirovici - Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi
Norma McCorvey - Marketing pentru genocid
Otto von Schaching - Chipul mamei
Sfântul Cuvios Paladie - Istoria lausiacă (Lavsaicon)
Ieromonah Savatie Baștovoi - Nebunul
Ieromonah Savatie Baştovoi - A iubi înseamnă a ierta
Ieromonah Savatie Baştovoi - Despre curaj şi libertate în ortodoxie
Ieromonah Savatie Baștovoi - Diavolul este politic corect
Ieromonah Savatie Baştovoi - Dragostea care ne sminteşte
Ieromonah Savatie Baştovoi - Fuga spre câmpul cu ciori
Ieromonah Savatie Baştovoi - Între Freud şi Hristos
Ieromonah Savatie Baștovoi - Ortodoxia pentru postmoderniști
Ieromonah Savatie Baştovoi - Pietrele vorbesc
Ieromonah Savatie Baştovoi- Puterea duhovnicească a deznădejdii
Preot Seraphim Rose, preot Gherman Podmosenski - Fericitul Ioan Maximovici - viaţa şi minunile
O carte... fără cuvinte, despre o viaţă... fără cuvinte... a unui mare sfânt din zilele noastre. Citiți-o!
O carte... fără cuvinte, despre o viaţă... fără cuvinte... a unui mare sfânt din zilele noastre. Citiți-o!
Preot Serafim Rose - Nihilismul - o filosofie luciferică
Sergiu Ciocârlan - Jertfa unui preot mucenic sau Miercurea patimilor
Excepțional.
Sublim, magnific.
Atipic, special, nou, altfel.
Un roman care mărturisește Viața.
Nimeni din țara noastră n-ar trebui să-l rateze, căci trecutul, prezentul și viitorul ne privesc pe toți...
Excepțional.
Sublim, magnific.
Atipic, special, nou, altfel.
Un roman care mărturisește Viața.
Nimeni din țara noastră n-ar trebui să-l rateze, căci trecutul, prezentul și viitorul ne privesc pe toți...
Valeriu Anania - Memorii
Fără cuvinte.
Titanul vorbește, și tu citești.
Fără cuvinte.
Titanul vorbește, și tu citești.
Virgiliu Gheorghe - Efectele televiziunii asupra minții umane
Virgiliu Gheorghe - Revrăjirea lumii
De prea multe cuvinte nu este nevoie. O carte vitală, prin aceea că exprimă realitățile vieții noastre.
Autorul este doctor în bioetică, adică se pricepe să ne-nvețe cum s-avem o viață bună.
Am găsit aici o mică recenzie asupra cărții, interesantă.
De prea multe cuvinte nu este nevoie. O carte vitală, prin aceea că exprimă realitățile vieții noastre.
Autorul este doctor în bioetică, adică se pricepe să ne-nvețe cum s-avem o viață bună.
Am găsit aici o mică recenzie asupra cărții, interesantă.