Ce se întâmplă, de exemplu, în interiorul unei femei, atunci când trebuie să facă o alegere?...
La fel, ce se întâmplă în interiorul bărbatului?
Mi-a venit gândul... oare cum reactionează interiorul celor două fiinţe - cândva, create să conlucreze împreună - atunci când iau în calcul o (nouă) cale: călugăria?
Bărbaţii sunt raţionali, femeile sunt sentimentale.
Cum ai putea renunţa la ceva în mod raţional, sau apelând la raţional, e lesne de înţeles.
Dar culoarea luptei pe care-o ai atunci când lupţi împotriva sentimentului, împotriva capacităţii tale înnăscute de a te vedea procreând şi de a te simţi procreând... cine poate spune despre ea? Cât şi cum o fi lupta dusă atunci când te simţi viaţa care să dea viaţă, şi simţi chemarea ta pentru asta, îi simţi clocotul - chemare pe care, cu siguranţă, cu latura lor de femei şi cu ingredientele puse acolo de Dumnezeu, au simţit-o toate călugăriţele înainte să se facă călugăriţe?... Sigur, şi bărbaţii şi femeile au visuri, şi le e greu să renunţe la ele, amândurora în egală măsură. Ceea ce este minunat şi într-adevăr de remarcat e că Dumnezeu a pus în ambele genuri puterea de a se rupe de lume. Puterea de a renunţa la gândurile laice (în care creştem şi în legătură cu care, inevitabil, ne facem visuri). Aşadar, nu se poate cântări aici o diferenţă, însă cred că e o diferenţă din înseşi caracteristicile fiinţei în funcţie de gen, din însăşi reacţia componentelor puse în fiecare de Dumnezeu - altfel, cum ar putea fi?... Fiecare se luptă cu natura lui... Femeile poartă răspunderea socialului mai mult decât bărbaţii, chiar dacă, aparent, (doar) ei sunt la conducere. Şi aceasta e marea răspundere, dar şi bucurie a femeii, căci, de multe ori, îl are la picioare pe bărbat, fără şi să pocnească din degete - fiind un demers prea preţios -, prin forţa atracţiei faţă de ea pe care i-o poate stârni, dar şi prin viclenie - capitol la care bărbatul pare că se-nscrie într-o ucenicie eternă.
Eu cred în antinomia femeii: în puterea ei enormă şi oarecum ascunsă, de multe ori greu vizibilă sau chiar invizibilă, dar, cu siguranţă, simţibilă. Femeia este cea care poate să determine - bărbatul, cu mult mai puţin. Bărbatul stă, chircit, şi cere sustinerea ei. Bărbatul, fără încrederea femeii, e gol, se-mpiedică singur, îşi dă cu stângu-n drept şi nu are niciun chef şi nicio chemare să facă ceva. Cu încrederea femeii alături, el poate să mute şi munţii. De ce? Pentru că are motivaţie. Pentru că, pentru el, aceasta e motivaţia: încrederea femeii.
Sigur, şi femeia vrea să se sălăşluiască pe sine în bărbat, dacă se poate spune aşa, sau, mai frumos, să se încălzească pe sine, lângă bărbat, dar într-o altă zonă, a treia, numită Dumnezeu. O zonă teribil de confortabilă, pe care femeia, de multe ori, o înţelege mai uşor şi mai repede decât bărbatul, şi ia taurul de coarne spre mai bine. Aş îndrăzni să spun că femeia care înţelege că aceasta zonă e mai bună pentru ea decât chiar însăşi zona bărbatului, oricât de tandru şi de perfect ar fi el, se duce în linie dreaptă spre fericirea adevarată şi evită multe păcăleli. Celelalte, care nu fac asta, se mai chinuie (puţin). Până la urmă, este normal să fie aşa, pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi omul, om, şi iubirea, oricât de perfectă şi de amplitudinantă ar fi, fără participarea lui Dumnezeu la taina ei, alături de cei doi care se iubesc, este fix o chestiune pierdută. Toate iubirile dintre bipezi care nu se odihnesc în Dumnezeu sunt situaţii teribil de neatractive, plictisitoare, înăbuşite, parcă evident şi clarisim neproductive, o pierdere de timp şi de resurse, inutilă. Întrevedem aici egoismul şi toate celelalte aspecte prezente atunci când cei doi aruncă doar orizontala înspre ei, şi nu ridică şi verticala către Dumnezeu, invocând-o ca pe o bucurie.
M-am dat dintr-una-ntr-alta, dar nu-i nimic...