Am tot remarcat zilele acestea apelarea care se face în spațiul public la, pasămite, principiul democratic al separației dintre Biserică și Stat. Habar n-aveam că există așa ceva. Nu între Biserică și Stat. Altminteri, eram mai trist, și-acuma, c-am aflat, sunt mai trist.
Vasăzică, de-acum - și, de fapt, de mult, nu de-acum - noi suntem laici, noi nu suntem decolea. Vasăzică, noi ne separăm de Dumnezeu, că ne provoacă un mic disconfort în existență, ca un mic pai care îndrăznește să ne înțepe trupulețul prea-prețios și, în orice caz, de neneglijat. Eu am senzația că, creăm condiții pentru ca doar trupul să se simtă bine - acest trup hămesit și gâdilat în toate ale lui, acest dușman al omului, al sufletului și al veșniciei. În orice caz, centrul de gândire al omului pare că e rupt de conștiință, bașca de inimă - despre care, nu de mult, am aflat că-i locul unde se-ntâmplă în integralitate procesul de gândire a omului; și asta nu prin alegere, nu alege fiecare, ci prin constituire: așa e lăsat de Dumnezeu în noi (a se vedea cartea Sf. Luca al Crimeei despre puterea inimii, plus alte lucrări de specialitate).
Deci, dacă-i așa, dacă există acest prințip fără de care nici măcar noi, românii, nu ne mai putem concepe viețuirea astăzi, apăi orientarea e cât se poate de greșită. Sincer, eu nu înțeleg ce posturi prind acele persoane publice care susțin treaba asta, pentru că, în fapt, niciodată n-o sa fie despărțită Biserica de Stat. N-are cum. Dacă greșesc, demonstrați-mi contrariul. Eu văd că Biserica - așa cum este ea, ponegrită de mulți - își manifestă puterea fără doar și poate asupra Statului, și invers. Atâtea acțiuni laice și clericale care determină Statul spre ceva sau altceva - de exemplu, manifestările stradale, întâlnirile oficiale, etc. Eu, sincer, nu înțeleg această discuție total inutilă, pornită cu prilejul preademocratic al marșului public demn de toată jena al celor care nu înțeleg ce trebuie să facă cu ce-au între picioare.
Sigur, trăitorii - ca singurii care vor moșteni Împărăția Cerurilor, și nu declarații - n-au nevoie de nimic ca să trăiască. Ca să-L trăiască. Ei trăiesc, cu ajutor de Sus, oricând și oriunde, pentru că asta-și propun. Dar, atât de mulți nu sunt trăitori și nu trăiesc prin proprie propunere - aceasta însemnând și renunțarea la comfort. Mulți se duc cu valul, și cu oile, și, pentru ei, din păcate, separarea (măcar că doar opinată) dintre sfera laicului, reprezentat unitar prin individ, și sfera Cerescului - capabil să intre în fiecare individ, să-l penetreze, să-l înalțe, să-l superiozizeze - reprezintă, iaca, poate cel mai clar diagnostic pentru o societate decăzută, nemângâiată, vrednică de plâns - dar de nu prea mult, pentru că-i așa prin alegere, nu prin condamnare. Iaca diagnostic pentru România, iaca diagnostic pentru lumea de azi.
Doamne, ajută indivizilor care, cu ochii întredeschişi, întrezăresc în depărtare un peisaj-binecuvântare, venit cu dedicație de la Tine, de Sus, în care Statul, nu, nu e separat de Tine și de Biserica Ta, în care Statul și individul Te vor, și Te pun în capul mesei! Sigur că ce spun e o utopie, ţinând cont de mersul lumii de azi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să gândim și să spunem mereu cum vrem să fie lucrurile, cum credem că e bine să fie. Nu ne-mpiedică nimeni sufletele să zburde. Aceasta este menirea care, dealtfel, fără să fi intervenit opera negrilor, ne era rânduită. Menirea fericirii pământeşti, prin prisma că aceasta ar fi fost sau ar fi încercat să fie 1% din veşnicie. Sau 0,1%. Sau 0,01%. Dar, era. Şi nu e.
Vasăzică, de-acum - și, de fapt, de mult, nu de-acum - noi suntem laici, noi nu suntem decolea. Vasăzică, noi ne separăm de Dumnezeu, că ne provoacă un mic disconfort în existență, ca un mic pai care îndrăznește să ne înțepe trupulețul prea-prețios și, în orice caz, de neneglijat. Eu am senzația că, creăm condiții pentru ca doar trupul să se simtă bine - acest trup hămesit și gâdilat în toate ale lui, acest dușman al omului, al sufletului și al veșniciei. În orice caz, centrul de gândire al omului pare că e rupt de conștiință, bașca de inimă - despre care, nu de mult, am aflat că-i locul unde se-ntâmplă în integralitate procesul de gândire a omului; și asta nu prin alegere, nu alege fiecare, ci prin constituire: așa e lăsat de Dumnezeu în noi (a se vedea cartea Sf. Luca al Crimeei despre puterea inimii, plus alte lucrări de specialitate).
Deci, dacă-i așa, dacă există acest prințip fără de care nici măcar noi, românii, nu ne mai putem concepe viețuirea astăzi, apăi orientarea e cât se poate de greșită. Sincer, eu nu înțeleg ce posturi prind acele persoane publice care susțin treaba asta, pentru că, în fapt, niciodată n-o sa fie despărțită Biserica de Stat. N-are cum. Dacă greșesc, demonstrați-mi contrariul. Eu văd că Biserica - așa cum este ea, ponegrită de mulți - își manifestă puterea fără doar și poate asupra Statului, și invers. Atâtea acțiuni laice și clericale care determină Statul spre ceva sau altceva - de exemplu, manifestările stradale, întâlnirile oficiale, etc. Eu, sincer, nu înțeleg această discuție total inutilă, pornită cu prilejul preademocratic al marșului public demn de toată jena al celor care nu înțeleg ce trebuie să facă cu ce-au între picioare.
Sigur, trăitorii - ca singurii care vor moșteni Împărăția Cerurilor, și nu declarații - n-au nevoie de nimic ca să trăiască. Ca să-L trăiască. Ei trăiesc, cu ajutor de Sus, oricând și oriunde, pentru că asta-și propun. Dar, atât de mulți nu sunt trăitori și nu trăiesc prin proprie propunere - aceasta însemnând și renunțarea la comfort. Mulți se duc cu valul, și cu oile, și, pentru ei, din păcate, separarea (măcar că doar opinată) dintre sfera laicului, reprezentat unitar prin individ, și sfera Cerescului - capabil să intre în fiecare individ, să-l penetreze, să-l înalțe, să-l superiozizeze - reprezintă, iaca, poate cel mai clar diagnostic pentru o societate decăzută, nemângâiată, vrednică de plâns - dar de nu prea mult, pentru că-i așa prin alegere, nu prin condamnare. Iaca diagnostic pentru România, iaca diagnostic pentru lumea de azi.
Doamne, ajută indivizilor care, cu ochii întredeschişi, întrezăresc în depărtare un peisaj-binecuvântare, venit cu dedicație de la Tine, de Sus, în care Statul, nu, nu e separat de Tine și de Biserica Ta, în care Statul și individul Te vor, și Te pun în capul mesei! Sigur că ce spun e o utopie, ţinând cont de mersul lumii de azi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să gândim și să spunem mereu cum vrem să fie lucrurile, cum credem că e bine să fie. Nu ne-mpiedică nimeni sufletele să zburde. Aceasta este menirea care, dealtfel, fără să fi intervenit opera negrilor, ne era rânduită. Menirea fericirii pământeşti, prin prisma că aceasta ar fi fost sau ar fi încercat să fie 1% din veşnicie. Sau 0,1%. Sau 0,01%. Dar, era. Şi nu e.