Întrucât am auzit de prea mulți oameni care se bat cu Dumnezeu (dintre care, cu unii, am și interacționat), găsesc și eu de cuviință să zic următoarele:Ne-ntrebăm de ce trebuie să ne pocăim (în toată vremea).Pocăința trebuie să fie oricum pt. păcatele pe care nu le știi (pe care oricum le faci și pe care nici măcar nu le conștientizezi). Iar, din cele pe care le știi, trebuie să te oprești. Dacă te-ai oprit, nu înseamnă că ai rămas fără păcate și poți încrunta sprânceana la Cer, ci doar că ai primit milă și putere (de Sus) să te oprești, în urma voinței tale. Tu, prin a ta putere nu puteai niciodată să te oprești, dar ți se cere voință. În urma voinței, ți se revarsă de Sus cele necesare.De aici smerenia tot mai adâncă a celor care se leapădă de sine și se cunosc din ce în ce mai bine: cunoscându-se din ce în ce mai bine, își descoperă, practic, tot mai multe păcate, ajungând ușor să înțeleagă că ei sunt nimic și doar prin puterea lui Dumnezeu pot face orice, inclusiv lepădarea de păcate și mântuirea; de aici și "vorba", tragerea de inimă pe care o auzim des în ortodoxie că "eu sunt nimic", sau că eu sunt "cel mai mare păcătos" - și spune un mare sfânt: "cel mai bine se cunoaște pe sine cel ce se consideră un nimic". Pt că, dacă, cu adevărat te-ai cunoaște, și (strict aritmetic vorbind), dacă ți-ai aduna toate păcatele, ai ajunge foarte simplu cu rațiunea la această concluzie. Numai că nu funcționăm doar în rațiune, și inim - aceeași care poate spune "Da, Doamne, cred!" - se îngâmfă, se umflă și întunecă lucrul cel bun al rațiunii. Se poate spune că inima are putere să te ridice și să te coboare, am putea spune că are același rol, în ființă, ca femeia, în familiile, viețile noastre (căci mare este puterea femeii!, dar pt. ea va fi trasă la răspundere. La fel și noi, nu trebuie să lăsăm inima să aibă putere asupra noastră mai multă decât este indicat, și asta putem numai prin autocunoaștere).
E, într-adevăr, grea această scoatere din tine însuți atunci când faci ceva, și considerarea că altcineva a făcut. Să recunoaștem, primul instinct e să ne atribuim meritele. Dacă lucrăm, însă, în secundele următoare, putem să facem transferul: de la noi, la altcineva.
Multă lume spune: "Doamne, de ce eu??", dar habar n-au în ce situație se află. Nu știu, pt că nu au capacitatea de a (se) vedea. Această capacitate vine în urma unui efort de un anumit fel (voința de a te cunoaște, de a-ți cunoaște sensul și rostul vieții, de a răspunde chemării tale; pe de altă parte, trebuie pocăință continuă și acceptarea voii și prezenței lui Dumnezeu în viața ta - în sensul de a-I simți prezența tot timpul și de a primi tot ce ți se-ntâmplă ca urmare a acestei prezențe, sau implicări, dacă vreți). Multă lume suferă pentru că pur și simplu vor altceva decât ce "le vine", ce rânduiește Altul în viața lor, și au un adevărat război cu Dumnezeu. Nu-și dau seama că, de fapt, ei nu văd ce înseamnă cu adevărat bine pt ei, nu au capacități, calificări în sensul ăsta! E ca și când un inginer capabil își dă cu părerea despre cum este indicat să se construiască un pod, iar un poet are pretenția de a avea - și mai multe, nu! - el, dreptate! Judecați singuri... Dacă poetul nu-și cunoaște locul în inginerie (care e egal cu zero), atunci el, pe sine se condamnă la nefericire. E foarte simplu. Putea fi foarte fericit cu poeziile lui, ascultate de muritori cu gura căscată, dar alege să se bage unde nu-i fierbe oala, și să-și dea cu părerea despre ce habar n-are. Tot ce i se cere e s-aplaude după ce inginerul își va fi expus teoria, însă el se încruntă spre propria fericire, și-o strică. Da, nu e mai complicat de-atât! Asta facem noi cu Dumnezeu! Iar El... rabdă și tot așteaptă... uneori 60 de ani, uneori 70, uneori... doar El știe cât...
Să vedem lucrurile clar, căci sunt clare!...
Nimeni nu ne condamnă la nefericire și la plâns, decât noi inșine.
Altcineva, cum ziceam, nici n-are mandat!...
E, într-adevăr, grea această scoatere din tine însuți atunci când faci ceva, și considerarea că altcineva a făcut. Să recunoaștem, primul instinct e să ne atribuim meritele. Dacă lucrăm, însă, în secundele următoare, putem să facem transferul: de la noi, la altcineva.
Multă lume spune: "Doamne, de ce eu??", dar habar n-au în ce situație se află. Nu știu, pt că nu au capacitatea de a (se) vedea. Această capacitate vine în urma unui efort de un anumit fel (voința de a te cunoaște, de a-ți cunoaște sensul și rostul vieții, de a răspunde chemării tale; pe de altă parte, trebuie pocăință continuă și acceptarea voii și prezenței lui Dumnezeu în viața ta - în sensul de a-I simți prezența tot timpul și de a primi tot ce ți se-ntâmplă ca urmare a acestei prezențe, sau implicări, dacă vreți). Multă lume suferă pentru că pur și simplu vor altceva decât ce "le vine", ce rânduiește Altul în viața lor, și au un adevărat război cu Dumnezeu. Nu-și dau seama că, de fapt, ei nu văd ce înseamnă cu adevărat bine pt ei, nu au capacități, calificări în sensul ăsta! E ca și când un inginer capabil își dă cu părerea despre cum este indicat să se construiască un pod, iar un poet are pretenția de a avea - și mai multe, nu! - el, dreptate! Judecați singuri... Dacă poetul nu-și cunoaște locul în inginerie (care e egal cu zero), atunci el, pe sine se condamnă la nefericire. E foarte simplu. Putea fi foarte fericit cu poeziile lui, ascultate de muritori cu gura căscată, dar alege să se bage unde nu-i fierbe oala, și să-și dea cu părerea despre ce habar n-are. Tot ce i se cere e s-aplaude după ce inginerul își va fi expus teoria, însă el se încruntă spre propria fericire, și-o strică. Da, nu e mai complicat de-atât! Asta facem noi cu Dumnezeu! Iar El... rabdă și tot așteaptă... uneori 60 de ani, uneori 70, uneori... doar El știe cât...
Să vedem lucrurile clar, căci sunt clare!...
Nimeni nu ne condamnă la nefericire și la plâns, decât noi inșine.
Altcineva, cum ziceam, nici n-are mandat!...