Pământeşte vorbind, există două tipuri de a face binele (în orice fel de cuplu):
- forţat de celălalt, sau
- de la sine.
Când îl faci forţat de celălalt, acolo există suferinţă chiar, deşi aparent nu se vede: celălalt, când te forţează să-i faci un bine, resimte suferinţă, pt. că, pt. el, starea normală a lucrurilor este nu să forţeze, ci să primească direct; iar când se forţează să-ți arate, să te-mpingă, să te determine (uneori, chiar cu greu) să-i faci bine, sub orice formă, el îşi anulează totalitatea bucuriei.
Mai departe, sunt două variante: va gusta bucuria (dar o va gusta doar parţial), sau nu o va gusta deloc (căci, de câte ori nu am vrut să trăim bucuria de a avea un bine făcut de partenerul nostru (putem include aici chiar relaţia părinte-copil), dar el nu a venit, sau a venit greu?! Conştientizând că nu mai vine (odată!?!), începi să-l strigi, să-l chemi, prin cuvinte şi gesturi 'spuse' celuilalt, 'trăgând' de celălalt, având, parcă, un strigăt disperat de "Hei, ce faci??! Nu vezi cât îmi doresc?? Nu vezi cât aştept??". Iar când, într-un final, vine, ori îl guşti parţial (micşorat), ori nu îl (mai) guşti deloc. Deşi vine, pare că timpul lui a expirat... şi nu mai simţim mare lucru, sau chiar nimic (îmbucurător). De multe ori, chiar tindem spre dezgust şi oftăm.
În cele din urmă, când îl faci de la tine, având senzorii pe deplin conectaţi la Hristos sau la celălalt (primul reprezentând şi o garanţie), celălalt îl savurează pe deplin, îl gustă pofticios şi se bucură de saţietatea lui; binecuvintează momentul de a-l avea.
PS. N-am vrut să scriu aceste idei cu pretenţia de a fi descoperit ceva, căci sunt conştient că toată lumea cunoaşte aceste lucruri (1). Le-am scris doar pt. că, pt. mine, până acum, claritatea acestor lucruri nu mergea până la capăt - la un moment dat, se pierdea ceva. Sunt destul de imatur (mă consider), până la urmă. Forţat sau determinat de situaţiile vieţii, am mers, acum, parcă până la capăt cu înţelegerea.
Da, mai mult nu pot... Şi, da, nu pot să nu fac trimitere şi către asemănarea cu aşteptarea Prietenului nostru Iisus (2), care se comportă identic partenerului de cuplu. Specific, însă, că bucuriile pe care I le facem (forţat, sau greoi, sau simplu – cazul cel mai fericit), El le întoarce tot la noi şi ne bucură, astfel funcţionând relaţia noastră. El nu are nevoie, în realitate, de bucuria noastră, fiind înconjurat de o stare... foarte bucuroasă, care nu se poate spune în cuvinte...
Mai fac o asemănare (în fond, o tranzitivitate simplă, chiar un copy-paste): relaţia noastră de iubire (între oameni) e la fel cu cea care există între Dumnezeu şi om. Când vrem iubire de la copii, să gândim, măcar o secundă, că asta aşteaptă şi Părintele nostru de la noi, copiii lui. Când vrem să fie cuminţi copiii noştri şi să facă ce le spunem, să gândim că şi noi trebuie să fim cuminţi (3) şi că şi nouă Tatăl ne-a spus ceva, de care, oare, ascultăm? Cu alte cuvinte, nu poți să ai copii cuminți, dacă tu nu ești cuminte. Și, în același timp, credința mea e că, dacă ești cuminte ca părinte, cumințenia copiilor vine ca un dat. N-ai nevoie de efort suplimentar pentru acest lucru, fiind un efect colateral binevenit al concentrării tale 'unde' trebuie și 'pe ce' trebuie. Simplu, chiar mi se par simple aceste legi lăsate de Dumnezeu după care funcționează viața... În sensul că mă desfată și nu le găsesc cusur... Sunt perfecte! .
________________________
1 deşi nu le conştientizează decât puţini, pt. că, din lene, superficialitate, luarea la mişto a vieţii, nelepădare de sine ajungem să trăim superficial, spre necinstea noastră (de moment), şi spre chin (veşnic); alfel spus, avem o sită a raţiunii, dar ne e lene s-o folosim
2 Care, de prea multe ori e perceput drept o persoană de care ţi-e frică, și prea puţin drept un prieten - ori, dacă-i spunem pe numele mic, e prieten! :) Singurul care ne aşteaptă mult timp dacă-i facem, acum, verzi şi uscate, sau Îl unjurăm, sau Îl scuipăm, sau oricum urât L-am trata, El aşteaptă cel mai mare timp posibil pt. noi, inegalabil şi neatins de nici un pământean, acest fapt fiind determinat de cel mai important lucru al universului şi al relaţiei om - Cer, iubirea
3 până la urmă, oricum funcţionează legea exemplului copiat (împotriva căreia nu putem să facem nimic!), pt. că orice copil nu face altceva decât să copieze ceea ce vede. Am văzut exemple când părinţii aveau fapte de un anumit fel şi încercau să lămurească copiii cu cuvinte că e bine să facă într-alt fel. Eh, nene... nu merge... De ce? Pt. că te depăşeşte, nu poţi schimba legile după care funcţionează viaţa. Cine-a pus legile vieţii, a pus acolo o chichiţă... pe care tu, de prea mic, n-o vei putea depăşi sau elimina niciodată... Tot ce trebuie să faci e să te supui regulii și... s-o-nveți să lucreze cât mai bine pentru tine... Atât!
- forţat de celălalt, sau
- de la sine.
Când îl faci forţat de celălalt, acolo există suferinţă chiar, deşi aparent nu se vede: celălalt, când te forţează să-i faci un bine, resimte suferinţă, pt. că, pt. el, starea normală a lucrurilor este nu să forţeze, ci să primească direct; iar când se forţează să-ți arate, să te-mpingă, să te determine (uneori, chiar cu greu) să-i faci bine, sub orice formă, el îşi anulează totalitatea bucuriei.
Mai departe, sunt două variante: va gusta bucuria (dar o va gusta doar parţial), sau nu o va gusta deloc (căci, de câte ori nu am vrut să trăim bucuria de a avea un bine făcut de partenerul nostru (putem include aici chiar relaţia părinte-copil), dar el nu a venit, sau a venit greu?! Conştientizând că nu mai vine (odată!?!), începi să-l strigi, să-l chemi, prin cuvinte şi gesturi 'spuse' celuilalt, 'trăgând' de celălalt, având, parcă, un strigăt disperat de "Hei, ce faci??! Nu vezi cât îmi doresc?? Nu vezi cât aştept??". Iar când, într-un final, vine, ori îl guşti parţial (micşorat), ori nu îl (mai) guşti deloc. Deşi vine, pare că timpul lui a expirat... şi nu mai simţim mare lucru, sau chiar nimic (îmbucurător). De multe ori, chiar tindem spre dezgust şi oftăm.
În cele din urmă, când îl faci de la tine, având senzorii pe deplin conectaţi la Hristos sau la celălalt (primul reprezentând şi o garanţie), celălalt îl savurează pe deplin, îl gustă pofticios şi se bucură de saţietatea lui; binecuvintează momentul de a-l avea.
PS. N-am vrut să scriu aceste idei cu pretenţia de a fi descoperit ceva, căci sunt conştient că toată lumea cunoaşte aceste lucruri (1). Le-am scris doar pt. că, pt. mine, până acum, claritatea acestor lucruri nu mergea până la capăt - la un moment dat, se pierdea ceva. Sunt destul de imatur (mă consider), până la urmă. Forţat sau determinat de situaţiile vieţii, am mers, acum, parcă până la capăt cu înţelegerea.
Da, mai mult nu pot... Şi, da, nu pot să nu fac trimitere şi către asemănarea cu aşteptarea Prietenului nostru Iisus (2), care se comportă identic partenerului de cuplu. Specific, însă, că bucuriile pe care I le facem (forţat, sau greoi, sau simplu – cazul cel mai fericit), El le întoarce tot la noi şi ne bucură, astfel funcţionând relaţia noastră. El nu are nevoie, în realitate, de bucuria noastră, fiind înconjurat de o stare... foarte bucuroasă, care nu se poate spune în cuvinte...
Mai fac o asemănare (în fond, o tranzitivitate simplă, chiar un copy-paste): relaţia noastră de iubire (între oameni) e la fel cu cea care există între Dumnezeu şi om. Când vrem iubire de la copii, să gândim, măcar o secundă, că asta aşteaptă şi Părintele nostru de la noi, copiii lui. Când vrem să fie cuminţi copiii noştri şi să facă ce le spunem, să gândim că şi noi trebuie să fim cuminţi (3) şi că şi nouă Tatăl ne-a spus ceva, de care, oare, ascultăm? Cu alte cuvinte, nu poți să ai copii cuminți, dacă tu nu ești cuminte. Și, în același timp, credința mea e că, dacă ești cuminte ca părinte, cumințenia copiilor vine ca un dat. N-ai nevoie de efort suplimentar pentru acest lucru, fiind un efect colateral binevenit al concentrării tale 'unde' trebuie și 'pe ce' trebuie. Simplu, chiar mi se par simple aceste legi lăsate de Dumnezeu după care funcționează viața... În sensul că mă desfată și nu le găsesc cusur... Sunt perfecte! .
________________________
1 deşi nu le conştientizează decât puţini, pt. că, din lene, superficialitate, luarea la mişto a vieţii, nelepădare de sine ajungem să trăim superficial, spre necinstea noastră (de moment), şi spre chin (veşnic); alfel spus, avem o sită a raţiunii, dar ne e lene s-o folosim
2 Care, de prea multe ori e perceput drept o persoană de care ţi-e frică, și prea puţin drept un prieten - ori, dacă-i spunem pe numele mic, e prieten! :) Singurul care ne aşteaptă mult timp dacă-i facem, acum, verzi şi uscate, sau Îl unjurăm, sau Îl scuipăm, sau oricum urât L-am trata, El aşteaptă cel mai mare timp posibil pt. noi, inegalabil şi neatins de nici un pământean, acest fapt fiind determinat de cel mai important lucru al universului şi al relaţiei om - Cer, iubirea
3 până la urmă, oricum funcţionează legea exemplului copiat (împotriva căreia nu putem să facem nimic!), pt. că orice copil nu face altceva decât să copieze ceea ce vede. Am văzut exemple când părinţii aveau fapte de un anumit fel şi încercau să lămurească copiii cu cuvinte că e bine să facă într-alt fel. Eh, nene... nu merge... De ce? Pt. că te depăşeşte, nu poţi schimba legile după care funcţionează viaţa. Cine-a pus legile vieţii, a pus acolo o chichiţă... pe care tu, de prea mic, n-o vei putea depăşi sau elimina niciodată... Tot ce trebuie să faci e să te supui regulii și... s-o-nveți să lucreze cât mai bine pentru tine... Atât!