De ce, după ce oferim iubire printr-un gest, întotdeauna, ca după rețetă, apare o problemă, o contrazicere, o stare conflictuală, cât de mică?
Cred că inima se flexează, oferă iubirea, dar, apoi, este incapabilă să se coboare, rămâne cu pretenția de a fi mai sus decât este (decât ar trebui să tragă de ea să fie) și i se pare lezare chiar o observație, sau contrazicere, sau neconcordanță cât de mică cu cel pe care l-a oferit. I se pare că primește ceva nedrept, pt. că se urcă - odată cu gestul, se cocoață pe o ridicătură care e mai sus decât nivelul, cel puțin plan, la care ar trebui s-o țină smerenia.
Iată umflarea ego-ului imediat după oferirea iubirii aproapelui. Aceasta o fac neînțelepții, adică noi. Se întâmplă de zeci de ori pe zi celor mai mulți dintre oameni (99%). Dacă am fi înțelepți (acolo trebuie să ajungem oricum, pt. tihna sufletului), am oferi și nu ne-am urca pe moviliță. Am oferi și am rămâne cuminți, după Exemplul Suprem.
Ex. concret: la un moment dat, o persoană a familiei mele făcea mâncare și îmi punea masa; ulterior (în timp ce eu serveam), se ridica cu pretenții (ale căror expunere era potențată de gestul de a-mi fi pus merindele înainte), avea diverse pretenții de a face, eu, aia sau ailaltă, de a avea, ea, dreptate - dinainte! - asupra unui subiect, de a avea, eu, aceeași părere cu ea, etc. De multe ori am probat: dacă eu îmi ofeream singur acea farfurie, lucrul ăsta nu se mai întâmpla...! (într-un mod de-a dreptul cuceritor, realitatea, parcă, se modifica, iar faptul îmbâcsit de contraziceri nu-și mai afla condițiile de a se naște...)
Pot fi și alte exemple puse aici, mii. Acesta e doar unul, dar ne aflăm, zilnic, în situații îmbibate cu astfel de comportamente (limitate, evident deranjante pt. persoana asupra căreia se abat pretențiile noastre, dar și pt. noi, în ultimă instanță - în pasul doi).
Întotdeauna m-am întrebat de ce. Și, iată, mi-am găsit răspunsul.
Așa funcționăm (by default), și, dacă nu tragi de tine spre mai mult, așa rămâi.
Personal, mă atrage ca un magnet acest 'mai mult'. Dar, oare, voi fi în stare să-l fac?
Vreau să tind, să vreau să tind, cel puțin, neîncetat și neobosit, spre acea stare continuă... Continuu, nu doar punctat, pt. că - acum - mărturisesc că, punctat, îmi iese, dar punctele nu îmi sunt suficiente, și, pt. împlinirea mea, am nevoie de o dreaptă...
Cred că inima se flexează, oferă iubirea, dar, apoi, este incapabilă să se coboare, rămâne cu pretenția de a fi mai sus decât este (decât ar trebui să tragă de ea să fie) și i se pare lezare chiar o observație, sau contrazicere, sau neconcordanță cât de mică cu cel pe care l-a oferit. I se pare că primește ceva nedrept, pt. că se urcă - odată cu gestul, se cocoață pe o ridicătură care e mai sus decât nivelul, cel puțin plan, la care ar trebui s-o țină smerenia.
Iată umflarea ego-ului imediat după oferirea iubirii aproapelui. Aceasta o fac neînțelepții, adică noi. Se întâmplă de zeci de ori pe zi celor mai mulți dintre oameni (99%). Dacă am fi înțelepți (acolo trebuie să ajungem oricum, pt. tihna sufletului), am oferi și nu ne-am urca pe moviliță. Am oferi și am rămâne cuminți, după Exemplul Suprem.
Ex. concret: la un moment dat, o persoană a familiei mele făcea mâncare și îmi punea masa; ulterior (în timp ce eu serveam), se ridica cu pretenții (ale căror expunere era potențată de gestul de a-mi fi pus merindele înainte), avea diverse pretenții de a face, eu, aia sau ailaltă, de a avea, ea, dreptate - dinainte! - asupra unui subiect, de a avea, eu, aceeași părere cu ea, etc. De multe ori am probat: dacă eu îmi ofeream singur acea farfurie, lucrul ăsta nu se mai întâmpla...! (într-un mod de-a dreptul cuceritor, realitatea, parcă, se modifica, iar faptul îmbâcsit de contraziceri nu-și mai afla condițiile de a se naște...)
Pot fi și alte exemple puse aici, mii. Acesta e doar unul, dar ne aflăm, zilnic, în situații îmbibate cu astfel de comportamente (limitate, evident deranjante pt. persoana asupra căreia se abat pretențiile noastre, dar și pt. noi, în ultimă instanță - în pasul doi).
Întotdeauna m-am întrebat de ce. Și, iată, mi-am găsit răspunsul.
Așa funcționăm (by default), și, dacă nu tragi de tine spre mai mult, așa rămâi.
Personal, mă atrage ca un magnet acest 'mai mult'. Dar, oare, voi fi în stare să-l fac?
Vreau să tind, să vreau să tind, cel puțin, neîncetat și neobosit, spre acea stare continuă... Continuu, nu doar punctat, pt. că - acum - mărturisesc că, punctat, îmi iese, dar punctele nu îmi sunt suficiente, și, pt. împlinirea mea, am nevoie de o dreaptă...