Am avut, de foarte curând, o experiență care mă obligă la concluzii.
Și mi-am amintit - în răstimpurile aferente concluziilor - ceva făcut acum vreo cinci ani, când eram, deci, mult mai mic; iar felul cum am acționat atunci este în deplină contradicție cu ce-am ales acum, fiind mult mai mare! Din păcate. Mi-am amintit când îi spuneam cuiva: de fiecare dată, tu trebuie să faci binele. Odată, de două ori, de x ori, nu contează; de câte ori e necesar. Tu să faci binele indiferent de câte ori trebuie să-l faci, pentru că numai așa poți schimba ceva în bine. Numai așa poți să răspunzi, practic (ca și creștin) - altă modalitate nu ai. Și ce credeți? Am făcut, da, am făcut, acum, exact invers!
Sunt atât de mic, încât nu mă pot vedea. Sunt atât de mic, încât sunt invizibil... Unde sunt??
Sunt atât de mândru și limitat, încât sunt pur și simplu înghețat.
De ce îmi e atât de greu să fiu flexibil, să mă aplec spre oameni? De ce rămân bățos? Chiar dacă au o vină demonstrată!, unde e creștinismul din mine? Ăla "gros", ăla de zeci de ani?! Chiar dacă am dreptate, unde e "Hristosul" din mine? Între ce-a făcut El și ce-am făcut eu e diferență de la Cer la pământ, ce se întâmplă??
Toată povestea... nici măcar nu mă face să mă simt bine, mă simt foarte prost, mă simt fără folos pentru mine. Văd, aici, atât de mult de lucrat, încât nu voi ajunge nici până la jumătatea drumului până voi muri. E atât de mult! Cum să faci din beton, total beton, apă? Cum să te prelucrezi în așa hal încât să te transformi, din băț, în elastic, acesta din urmă fiind și pașaportul pentru Destinație? În Rai nu se intră ca ciomege; în Rai intră elasticii! Cât S-a-ntins Hristos pentru noi? Cât un elastic de la pământ la Cer, înfășurat pe după Poli. Ce sunt eu? Un băț.
Aș amesteca, într-o ceașcă, capacitate, combinată cu cel mai elastic element chimic din lume, combinate cu voință și speranță, și le-aș bea. Disperarea, nervii, frustrarea, mândria, limitarea și incapacitatea sunt deja în mine. Să se-amestece, și sper ca primele să le dizolve pe ultimele, și să le înlocuiască, izbăvitor; să cunosc, în sfârșit!, "aplecarea". În sfârșit! În sfârșit, în sfârșit…
Și persistă, fatalmente, totuși, o-ntrebare: când o să-nvăț să mă port?
___
Și totuși... nu pot să nu scriu despre ce s-a întâmplat mai departe!
Prin mila lui Dumnezeu, sigur că am reușit să transform totul într-o situație cu un puternic aspect autodidact. Pentru că mi-am dorit foarte tare să învăț din greșeală, și așa s-a întâmplat. Ce mi-aș putea dori mai mult? E lesne de intuit cum și ce s-a întâmplat, n-o să povestesc asta. Pe scurt, am făcut ca plecăciunea mea să ajungă la inimile celor cărora le-am greșit. O stare de liniște și bucurie imense, care te ridică la cer și te face să zbori, te cuprinde, atunci când, după ce treci prin evenimentele prin care-am trecut eu, te pleci. În definitiv, oamenii iartă! Chiar cred că oamenii iartă, și nu pentru că mi s-a întâmplat mie, ci pentru că mi-am dat seama că e în natura noastră. Când cineva greșește, să știe clar că tot ce așteaptă cel față de care a greșit e să recunoască faptul și să-i pară rău. Atât, pentru că celălalt știe că și lui i s-ar fi putut întâmpla exact la fel, și are în el destulă normalitate ca să înțeleagă asta.
Și totuși, sigur că această "gândire", per total, la care fac referire, e o gândire omenească.
Voi reda mai departe din gândirea dumnezeiască, care, în chip minunat, zic eu, și-a facut loc și își face în viețile noastre.
O s-o dau, așadar, dintr-una-ntr-alta, dar nu fără folos!
Am avut, până nu demult, o mare durere a vieții mele, care m-a apăsat ani de zile.
Apăsare grea, direct pe inimă, care produce multe oftări interioare (pe multe dintre ele nu le lăsam să "iasă", dar existau chinuitor în mine) și dorința clară să scap de povară, ca de plagă. Ca de cancer. Ca de jug, dar nu de unul bun, din care fructifici şi-ţi iei plată, ci unul rău, care duce la prăpastie, din care evadarea e cuvântul-cheie. Şi, aş putea să spun că, în această perioadă, mă duceam la biserică, dar nu eram creştin! Mă rugăm, dar nu eram creştin. Mă preocupăm cu aspectele vieţii creştine (atât cât poate un păcătos s-o facă), dar, totuşi, NU eram creştin!
Iar Dumnezeu a văzut lupta mea. M-a văzut că sunt sincer şi că dorinţa mea e bună, şi Şi-a-ntins pronia Dumnezeiască şi m-a cuprins. Acest Dumnezeu care, dacă vede voinţă, dă putere, m-a ajutat!
Eram, cu cineva, certat. Din vina lui, dar eram certat.
Încercam să ies din această stare de lucruri, pentru că, de câte ori mă observa, devenea ciudat, se manifesta exact ca o persoană pe care o "doare" ceva, o agasează ceva, undeva în interior, dar nu se preocupă să se diagnosticheze şi să-nceapă, hotărât, tratamentul! Cum ar fi normal, zic eu. Eu, văzând aşa, fireşte că eram apăsat, vroiam cu tot dinadinsul să scap! Îl apăsa pe el - eu trecusem de mult şi cu uşurinţă peste! - dar, apăsarea lui, devenise apăsarea mea, şi n-aveam ce să-i fac. Aşa era, şi aşa trebuia să fie; translatarea "poverii" în cazurile certurilor dintre oameni e uşor de înţeles.
Citisem, nu o dată!, şi ştiam despre necesitatea de a cere iertare celor ce "ţi-au greşit". Fireşte. Fără asta, nimic fiind valabil! (spovedanie, împărtăşanie, fapte).
Dar, "citind", "ştiind", şi tot gândindu-mă, la un moment dat mi-am dat seamă că nu este vorba despre cei cărora EU le-am greşit, şi de cei care MI-AU GREŞIT! Ei, mie!
Ceeeeeeeee??
Păi, stai!, cum vine asta? Ei mi-au greşit, şi eu să le cer iertare??
Răspuns simplu: DA.
Da, despre asta este vorba!
Iar când am realizat că citeam doar mecanic, şi "ştiam" fără să înţeleg, m-am speriat! Citeam fără să înţeleg, pentru că întâietate avea senzaţia cuprinsă în dreptatea omenească conform căreia raporturile care se stabilesc între păgubit şi cel care păgubeşte sunt simple: greşitul cere iertare părţii lezate, şi punct.
Dumnezeu, însă, s-a milostivit de noi şi, în înţelepciunea-I imensă, a ştiut că ne vom lovi de astfel de situaţii. Şi a pus, acolo, în scripturi, soluţia! Trebuia doar culeasă!... Şi... o citeam de atâtea ori, fără să ştiu ce "spune"!...
Discutăm de o profunzime a dumnezeirii, lăsată în noi, nu degeaba. Este o bucățică de dumnezeire. Dumnezeu a pus-o acolo, în noi, că să ne ajute să fim fericiţi; să ne dea instrument pe care să-l folosim pentru asta; să ne dea metodă, să ne dea dea cale; să facă posibil. Pentru noi...
De aceea, cred în "reţeta" vieţii noastre, pământeşti, lăsată de Tăticul din Ceruri.
El, fiind preaînţelept, a prevăzut toate situaţiile vieţii şi le-a pus în Învăţătura Sa. Apoi, ne-a lăsat-o. Simplu, negru pe alb. La nas. Pentru toate limbile pământului... Trebuie doar să fie citit, înţeles, apreciat şi însuşit. Chiar nu e complicat, viaţa responsabilă nu e aşa complicată cât pare!
PS. Şi, nu uita, prețiosule cititor: tot ce spun, am trăit, prin toţi porii fiinţei mele!; nu vorbesc din cărţi, decât destul de puţin; vorbesc din ce-am trăit, ce-am gândit şi ce-am făcut, ca înşiruire de evenimente şi stări la capătul cărora sperăm cu toţii, de fapt, să "ieşim" bine. Să ne mântuim. Toată "gâlceava" e "dusă" nu degeaba, ci, cu cel mai important scop posibil: pentru că nu există scop mai mare decât veşnicia. Nu există!
Vedeţi cât de frumos sunt aşezate lucrurile? Dacă ar mai fi fost vreun scop al vieţii mai important decât asta, omul i se putea deda, nu nejustificat, ci explicat prin importanța lui; însă, Dumnezeu a lăsat lucrurile simple şi clare: "Ce vrei, omule, să fie mai important pentru tine decât cum ţi-e veşnic, când tu, aici, în această viaţă (care este ca o repeție din spatele cortinei pentru marele spectacol veşnic), când ai o stare caracterizată printr-o necesitate, cauţi, în doi timpi şi trei mişcări, să ţi-o modifici?" Cine, dacă i-e foame, nu mănâncă? Cine, dacă i-e sete, nu caută să bea apă? Cine, dacă simte nevoia de iubire, nu-ntinde buzele (uneori precum girafa) şi şi le propteşte pe suprafaţa fizică a lucrului sau fiinţei dorite? Cine, când doarme, noaptea, şi i-e frig, nu trage pătura pe el? Ș.a.m.d., argumente sunt mii, şi, la fiecare!, omul închide ochii... de fiecare dată!... Să ne trezim, să acţionăm, să ne folosim organele, însuşirile, capacităţile din dotare, pentru că în acest scop ne-au fost date...
Și mi-am amintit - în răstimpurile aferente concluziilor - ceva făcut acum vreo cinci ani, când eram, deci, mult mai mic; iar felul cum am acționat atunci este în deplină contradicție cu ce-am ales acum, fiind mult mai mare! Din păcate. Mi-am amintit când îi spuneam cuiva: de fiecare dată, tu trebuie să faci binele. Odată, de două ori, de x ori, nu contează; de câte ori e necesar. Tu să faci binele indiferent de câte ori trebuie să-l faci, pentru că numai așa poți schimba ceva în bine. Numai așa poți să răspunzi, practic (ca și creștin) - altă modalitate nu ai. Și ce credeți? Am făcut, da, am făcut, acum, exact invers!
Sunt atât de mic, încât nu mă pot vedea. Sunt atât de mic, încât sunt invizibil... Unde sunt??
Sunt atât de mândru și limitat, încât sunt pur și simplu înghețat.
De ce îmi e atât de greu să fiu flexibil, să mă aplec spre oameni? De ce rămân bățos? Chiar dacă au o vină demonstrată!, unde e creștinismul din mine? Ăla "gros", ăla de zeci de ani?! Chiar dacă am dreptate, unde e "Hristosul" din mine? Între ce-a făcut El și ce-am făcut eu e diferență de la Cer la pământ, ce se întâmplă??
Toată povestea... nici măcar nu mă face să mă simt bine, mă simt foarte prost, mă simt fără folos pentru mine. Văd, aici, atât de mult de lucrat, încât nu voi ajunge nici până la jumătatea drumului până voi muri. E atât de mult! Cum să faci din beton, total beton, apă? Cum să te prelucrezi în așa hal încât să te transformi, din băț, în elastic, acesta din urmă fiind și pașaportul pentru Destinație? În Rai nu se intră ca ciomege; în Rai intră elasticii! Cât S-a-ntins Hristos pentru noi? Cât un elastic de la pământ la Cer, înfășurat pe după Poli. Ce sunt eu? Un băț.
Aș amesteca, într-o ceașcă, capacitate, combinată cu cel mai elastic element chimic din lume, combinate cu voință și speranță, și le-aș bea. Disperarea, nervii, frustrarea, mândria, limitarea și incapacitatea sunt deja în mine. Să se-amestece, și sper ca primele să le dizolve pe ultimele, și să le înlocuiască, izbăvitor; să cunosc, în sfârșit!, "aplecarea". În sfârșit! În sfârșit, în sfârșit…
Și persistă, fatalmente, totuși, o-ntrebare: când o să-nvăț să mă port?
___
Și totuși... nu pot să nu scriu despre ce s-a întâmplat mai departe!
Prin mila lui Dumnezeu, sigur că am reușit să transform totul într-o situație cu un puternic aspect autodidact. Pentru că mi-am dorit foarte tare să învăț din greșeală, și așa s-a întâmplat. Ce mi-aș putea dori mai mult? E lesne de intuit cum și ce s-a întâmplat, n-o să povestesc asta. Pe scurt, am făcut ca plecăciunea mea să ajungă la inimile celor cărora le-am greșit. O stare de liniște și bucurie imense, care te ridică la cer și te face să zbori, te cuprinde, atunci când, după ce treci prin evenimentele prin care-am trecut eu, te pleci. În definitiv, oamenii iartă! Chiar cred că oamenii iartă, și nu pentru că mi s-a întâmplat mie, ci pentru că mi-am dat seama că e în natura noastră. Când cineva greșește, să știe clar că tot ce așteaptă cel față de care a greșit e să recunoască faptul și să-i pară rău. Atât, pentru că celălalt știe că și lui i s-ar fi putut întâmpla exact la fel, și are în el destulă normalitate ca să înțeleagă asta.
Și totuși, sigur că această "gândire", per total, la care fac referire, e o gândire omenească.
Voi reda mai departe din gândirea dumnezeiască, care, în chip minunat, zic eu, și-a facut loc și își face în viețile noastre.
O s-o dau, așadar, dintr-una-ntr-alta, dar nu fără folos!
Am avut, până nu demult, o mare durere a vieții mele, care m-a apăsat ani de zile.
Apăsare grea, direct pe inimă, care produce multe oftări interioare (pe multe dintre ele nu le lăsam să "iasă", dar existau chinuitor în mine) și dorința clară să scap de povară, ca de plagă. Ca de cancer. Ca de jug, dar nu de unul bun, din care fructifici şi-ţi iei plată, ci unul rău, care duce la prăpastie, din care evadarea e cuvântul-cheie. Şi, aş putea să spun că, în această perioadă, mă duceam la biserică, dar nu eram creştin! Mă rugăm, dar nu eram creştin. Mă preocupăm cu aspectele vieţii creştine (atât cât poate un păcătos s-o facă), dar, totuşi, NU eram creştin!
Iar Dumnezeu a văzut lupta mea. M-a văzut că sunt sincer şi că dorinţa mea e bună, şi Şi-a-ntins pronia Dumnezeiască şi m-a cuprins. Acest Dumnezeu care, dacă vede voinţă, dă putere, m-a ajutat!
Eram, cu cineva, certat. Din vina lui, dar eram certat.
Încercam să ies din această stare de lucruri, pentru că, de câte ori mă observa, devenea ciudat, se manifesta exact ca o persoană pe care o "doare" ceva, o agasează ceva, undeva în interior, dar nu se preocupă să se diagnosticheze şi să-nceapă, hotărât, tratamentul! Cum ar fi normal, zic eu. Eu, văzând aşa, fireşte că eram apăsat, vroiam cu tot dinadinsul să scap! Îl apăsa pe el - eu trecusem de mult şi cu uşurinţă peste! - dar, apăsarea lui, devenise apăsarea mea, şi n-aveam ce să-i fac. Aşa era, şi aşa trebuia să fie; translatarea "poverii" în cazurile certurilor dintre oameni e uşor de înţeles.
Citisem, nu o dată!, şi ştiam despre necesitatea de a cere iertare celor ce "ţi-au greşit". Fireşte. Fără asta, nimic fiind valabil! (spovedanie, împărtăşanie, fapte).
Dar, "citind", "ştiind", şi tot gândindu-mă, la un moment dat mi-am dat seamă că nu este vorba despre cei cărora EU le-am greşit, şi de cei care MI-AU GREŞIT! Ei, mie!
Ceeeeeeeee??
Păi, stai!, cum vine asta? Ei mi-au greşit, şi eu să le cer iertare??
Răspuns simplu: DA.
Da, despre asta este vorba!
Iar când am realizat că citeam doar mecanic, şi "ştiam" fără să înţeleg, m-am speriat! Citeam fără să înţeleg, pentru că întâietate avea senzaţia cuprinsă în dreptatea omenească conform căreia raporturile care se stabilesc între păgubit şi cel care păgubeşte sunt simple: greşitul cere iertare părţii lezate, şi punct.
Dumnezeu, însă, s-a milostivit de noi şi, în înţelepciunea-I imensă, a ştiut că ne vom lovi de astfel de situaţii. Şi a pus, acolo, în scripturi, soluţia! Trebuia doar culeasă!... Şi... o citeam de atâtea ori, fără să ştiu ce "spune"!...
Discutăm de o profunzime a dumnezeirii, lăsată în noi, nu degeaba. Este o bucățică de dumnezeire. Dumnezeu a pus-o acolo, în noi, că să ne ajute să fim fericiţi; să ne dea instrument pe care să-l folosim pentru asta; să ne dea metodă, să ne dea dea cale; să facă posibil. Pentru noi...
De aceea, cred în "reţeta" vieţii noastre, pământeşti, lăsată de Tăticul din Ceruri.
El, fiind preaînţelept, a prevăzut toate situaţiile vieţii şi le-a pus în Învăţătura Sa. Apoi, ne-a lăsat-o. Simplu, negru pe alb. La nas. Pentru toate limbile pământului... Trebuie doar să fie citit, înţeles, apreciat şi însuşit. Chiar nu e complicat, viaţa responsabilă nu e aşa complicată cât pare!
PS. Şi, nu uita, prețiosule cititor: tot ce spun, am trăit, prin toţi porii fiinţei mele!; nu vorbesc din cărţi, decât destul de puţin; vorbesc din ce-am trăit, ce-am gândit şi ce-am făcut, ca înşiruire de evenimente şi stări la capătul cărora sperăm cu toţii, de fapt, să "ieşim" bine. Să ne mântuim. Toată "gâlceava" e "dusă" nu degeaba, ci, cu cel mai important scop posibil: pentru că nu există scop mai mare decât veşnicia. Nu există!
Vedeţi cât de frumos sunt aşezate lucrurile? Dacă ar mai fi fost vreun scop al vieţii mai important decât asta, omul i se putea deda, nu nejustificat, ci explicat prin importanța lui; însă, Dumnezeu a lăsat lucrurile simple şi clare: "Ce vrei, omule, să fie mai important pentru tine decât cum ţi-e veşnic, când tu, aici, în această viaţă (care este ca o repeție din spatele cortinei pentru marele spectacol veşnic), când ai o stare caracterizată printr-o necesitate, cauţi, în doi timpi şi trei mişcări, să ţi-o modifici?" Cine, dacă i-e foame, nu mănâncă? Cine, dacă i-e sete, nu caută să bea apă? Cine, dacă simte nevoia de iubire, nu-ntinde buzele (uneori precum girafa) şi şi le propteşte pe suprafaţa fizică a lucrului sau fiinţei dorite? Cine, când doarme, noaptea, şi i-e frig, nu trage pătura pe el? Ș.a.m.d., argumente sunt mii, şi, la fiecare!, omul închide ochii... de fiecare dată!... Să ne trezim, să acţionăm, să ne folosim organele, însuşirile, capacităţile din dotare, pentru că în acest scop ne-au fost date...