Jertfa pentru aproapele ținea familia sudată, ținea societatea sudată - pentru că familia este celula de bază a societății (normale); pentru că, atunci când părinții se jertfesc pentru copii, îi educă - și asigură o continuitate sănătoasă șirului vieții: generațiile viitoare se vor naște cel puțin la fel de bune, cu același duh, duhul jertfei (care conține tot ce e necesar ca o societate să fie bună, responsivă).
Cândva (pe vremea marilor noștri înaintași de pe vremea lui Ștefan, de ex., care-au ținut piept fizic puhoaielor străine, iar noi, astăzi, nu mai ținem piept nici psihic), omul reușea/făcea mai mult și pentru că vroia, și deoarece colabora cu Dumnezeu. Făcea pentru el, pentru ceilalți. Astăzi se face mai puțin, spre deloc. De aceea, forța de viață e mult mai jos, tristețea e mult mai mare. Societatea, per ansamblu, este mult mai scăzută dpdv al calității vieții oamenilor.
Jertfa pentru aproapele ținea familia sudată, ținea societatea sudată - pentru că familia este celula de bază a societății (normale); pentru că, atunci când părinții se jertfesc pentru copii, îi educă - și asigură o continuitate sănătoasă șirului vieții: generațiile viitoare se vor naște cel puțin la fel de bune, cu același duh, duhul jertfei (care conține tot ce e necesar ca o societate să fie bună, responsivă).
0 Comments
Păcatele te hrănesc și le hrănești toată viața. Mă uit în jur, și, parcă, lumea e ocupată: parcă tot ce fac e să hrănească patimile, pentru că ele cer de mâncare. Se hrănesc cu timpul lor, cu energia lor, cu pozitivul lor, li-l devorează, livrându-le negativul - întocmai cum copacii absorb bioxid de carbon și elimină oxigen; se hrănesc cu viața lor. Pare că nu le rămâne nimic de făcut (oamenilor), și merg, ca legați la plug, sau la car, înainte. Nu-și pun problema unde, la fel cum boul sau calul nu și-o pune. Doar merge. Păcat. Că, între bou și om există o diferență: rațiunea.
...dacă ar fi să fac o mărturisire și s-o las pentru omenire, aceea ar fi o călătorie în toată lumea (cu impresiile ei...).
La nivelul acesta și de felul acesta L-aș mărturisi pe Hristos; cred că este nivelul meu, felul meu. Nu pot fi, vreodată, mucenic, nici măcar exemplu bun nu pot fi, pentru că fac greșeli multe și impardonabile care mă trag în jos și mă țin jos. Dar pot să fac o mărturisire ca aceasta: uitați, oameni, lumea creată de Dumnezeu... Savurați-o, simțiți-o, simțiți-L pe Dumnezeu prin ea! Desfătați-vă cu munții de piatră de la Meteora; faceți o baie pe furiș în ocean; alergați după vulpi până la vizuină în munții României; minunați-vă, atunci când vă coborâți, într-un costum de scafandru, în adâncul apei, și savurați bucuria, minunați-vă de frumusețea acelui imperiu!, știu că nu vreți să mai ieșiți de acolo...; priviți plantele, și conceptualizați, tresărind, minunea de a ieși, din același pământ - care-arată la fel, care este la fel - atâtea feluri de vietăți... Mari, mici, colorate într-o culoare sau în mii, altele mai vii decât altele...; atingeți animalele sălbatice, simțiți-le fiorul...; simțiți viața, simțiți CREAȚIA, simțiți Duhul lui Dumnezeu... cum umblă peste toate și le-ncarcă, cum se preumblă, ca un vânt, cu o prezență de necontestat și nenegociată cu nimeni... Eu, întotdeauna... am găsit infinită odihnă în mijlocul naturii și... un simțământ pe care nimic altceva mi-l poate da. Oare să nu fie și acesta un lucru minunat, de spus?... Eu aș vrea... să inteleg... cum se pot forma toate astea dintr-o explozie, din boom-ul de la început, cum sunt unele păreri. Nu înțeleg cum un boom lasă în urmă lucruri perfecte (neajunse vreodată de creația omului, ca frumusețe, cu toată măreția arhitecturii), căci eu am văzut că toate boom-urile, de obicei, distrug, nu creează... Sau, dacă vreți, creează urâtul, nu frumuseți perfecte, absolut perfecte... Dar, să lăsăm... Fiecare... cu crezul lui. În final, deci... cine mă ajută să fac mărturisirea? Cine merge pe Glob?! Ante scriptum: Căci frumusețea trupului, atunci când nu se corelează cu virtutea sufletului, ar putea să-l robească pe bărbat pentru douăzeci sau treizeci de zile; mai departe, însă, nu va înainta, ci, de vreme ce-și arată răutatea, va destrăma toată dragostea. Acele femei, însă, care strălucesc din pricina frumuseții sufletești, cu cât trece timpul și se face cunoscută frumusețea lor, cu atât mai fierbinte se face dragostea în bărbații lor și aprind iubirea lor pentru ele. Sf. Ioan Gură-de-Aur Vezi atât de multe femei frumoase și degeaba. Parcă te-neci de numărul lor. Nu știi pe care s-o alegi. Ai face ierarhie și le-ai decerna premii: cea mai frumoasă pe care-am văzut-o azi, cea mai frumoasă ever, cea mai frumoasă din acest oraș, sat, etc., șamd. Frumusețea lor e zdrobitoare. Parcă te demolează, bucată cu bucată, dar nu pentru a te omorî, ci pentru a te construi iar, așa cum vrea ea. Te domină prin ceea ce-ți arată și prin ceea ce vezi și e al ei. Te domină fără drept de apel sau de grațiere, dacă nu ai o ierarhie bine întipărită-n cap, care nu pune ceea ce vezi pe primul loc. Trebuie să-i arăți și să vadă că te lasă (aproape) rece toate dotările ei feminine, că altceva este, pentru tine, mult mai important, și altceva apreciezi, evaluezi, și cauți. Se-ntâmplă un lucru rar dacă faci asta și anume împuști doi iepuri dintr-o lovitură: odată, ai grijă de tine, a doua, ai grijă și de ea, dându-i de gândit (dacă vrea să ia tema de gândire, căci e liberă să facă ce vrea...). Așa făcând, îți oferi șansa să găsești ceva valoros pentru tine însuți, și le educi și pe ele. Femeile nu au rațiunea noastră, și trebuie ajutate [ele funcționează pe bază de rușine: e rușinos, sau nu; iar dacă societatea le spune că nu e rușinos, au picat (mai ales că puține mai sunt crescute cum erau odată, cu Hei, s-a ridicat fustița. E problemă!...)]. În concluzie, fiindcă femeia e înzestrată sentimental în cea mai mare măsură, e de datoria ta s-o educi și s-o formezi (bine), prin uzul capacității tale. Atunci când bărbatul se uită, în mod tragic, după fizicul femeilor și le-arată că doar acesta îi înnebunește, își bat joc dublu: și de ei, și de femei. Am cochetat, cu destul timp în urmă, cu politica. Nu ştiam ce să fac: să intru, să nu intru... Îmi placea ideea şi o vedeam salvatoare, capacitată, în sensul de a face ceva pentru ţară (vechiul slogan folosit de toată lumea). Din păcate, deşi n-aş fi vrut, mi-am dat seama foarte repede că n-am ce să caut în politică. Pentru că nu sunt un geniu, şi nici măcar un supertrăitor - în ambele cazuri aş fi avut, mă gândesc, succes: având, totdeauna, soluţii, găsite ori cu mintea, ori cu duhul, ori cu amândouă. Și, pentru că nu sunt nici una, nici alta, mi-am dat seama că, nu numai că nu cred că voi putea ajuta ţara, dar mă vedeam și pe mine însumi în pericol. Nu sunt un haiduc, deşi, mărturisesc sincer, mă îndrept permanent înspre-acolo. Din iubire - iubesc haiducia - cu tot ce-nseamnă ea frumos. Aş fi vrut, sa fiu un haiduc, dar am conştientizat că, cel puțin până acum, nu pot. Poate că am fost laș - deşi, nu cred. Pentru că întotdeauna e bine să ştii ce-ai în tine şi să nu te arunci cu capu'-nainte. Sigur, eterna mea problemă: prezenţa feminină... dac-ar fi fost, poate m-ar fi sfătuit, ajutat, pus umărul. Dar, n-a fost să fie. Şi, până la urmă, suntem creaţi să ne descurcăm, cumva, în grelele momente, tot singuri - fără ca asta să fie o fatalitate. Singuri venim pe lume şi singuri plecăm, şi avem relaţia noastră singulară cu Dumnezeu, care e mai importantă decât relaţia cu orice om. Aşa că, nu plâng prea mult după coasta mea, şi mă concentrez către interiorul meu (apropo de asta - o fată, total necunoscută, m-a întrebat, odată: "Are you looking for inside or outside happyness??..." Uau!... A fost prima dată când eu, unul, slabul şi micul, am conştientizat aspectul... Da, măi frate, chiar e şi un inside happyness pe care trebuie să-l cauţi, care e chiar mai important decât cel de-afară - a cărui căutare e, cam, o piedere de timp... - dar despre asta mă opresc, vreau să fac un post viitor...). Aşadar, revenind: uitaţi-vă la filmuleţul de mai sus... L-aţi văzut? N-am intrat în politică pentru că n-am vrut ca doamna să râdă de mine. Politica, azi, prin definiţie, presupune o poziţie viitoare de a fi de râsul lumii şi chiar dacă lumea externă aș păcăli-o eu, cumva, şi nu ar râde de mine, totuşi, lumea mea interioară ar râde. Și asta este cel mai important. N-am intrat în politică pentru că ştiam că va trebui, cumva, să fiu ratat, şi n-am vrut. N-am vrut să mă ratez nici prin alegere, nici prin neputinţă. Dacă e să fiu prost, măcar să fiu la mine-n casă... să nu mă vadă alţii. Cu riscul de a-mi închide visul, am dat imboldul tineresc de luptă și izbândă (aproape irezistibil, da!, de multe ori...) pe eventualitatea conştientizată că aș fi parte din cretinitate, sau, mai rău, parte din laşitate, dintre oameni pe care Vlad-creştinul i-ar fi atârnat în ţeapă... Normal, viaţa a încercat să mă prostitueze, ca pe fiecare... - nu sunt primul, nici ultimul. Am refuzat nobleţea. N-am vrut s-ajung să râdă de mine (până şi) oamenii simpli, cei mai simpli oameni ai ţării, oameni neplecaţi vreodată din sat, de la coada vacii și de la munca câmpului şi care, totuşi, ar fi fost ani-lumină mai înţelepti ca mine - cel din ipostaza viitoare - şi mai valoroși. Pe lângă această femeie cu un singur dinte în gură - dar cu un suflet care-atinge Cerul - oamenii politici sunt nişte câini, cărora labele din faţă li s-au transformati în mâini omenești, şi, câteodată, le folosesc să "ia", iar, câteodată, le folosesc să "fugă" - după nevoie, sunt foarte adaptabili! Îmi repugnă cuvântul politic, nu pentru că nu mi-ar fi drag de el, sărăcuțul, ci, pentru că, e asociat cu cîinii. Tipul de câini care, înainte, la curtea lui marelui Ştefan, n-aveau nici măcar căderea să se sature din roşcovele aflate în cădere... de pe mesele lui ticsite cu cruci. Câini care au deprins meşteşugul limbii bipezilor, s-au infiltrat între ei, şi-i chinuie groaznic, sărind direct la beregată - bipezii având, şi ei, păcatele lor şi, cumva, nu ştiu cum, nereuşind să se elibereze deloc de sub strânsoarea fălcilor animalice, deși ar vrea... În acest context, un singur strigăt la Dumnezeu, un strigăt sincer, ne-ar ajuta enorm; dar, suntem, cei mai mulţi, răgușiţi. Sau nu vrem, sau nu ştim să strigăm. Sau nu ne pasionează. Sau ne e lene. Sau cine ştie ce. Din acest motiv, rămânem prizonierii câinilor-bipezi - noi, oamenii, care, cât de cât, măcar, suntem tot oameni. PS. Ca să înţelegeţi mai bine despre ce e vorba, aveţi aici filmuleţul complet, din care eu am făcut un cut. De multe ori, într-o lume anume, constat inutilitatea cuvântului.
În general, oamenii care nu vorbesc sunt percepuţi, prin limitarea celorlalţi, drept bosumflaţi sau îngâmfaţi. Sunt cărora li se-ntâmplă aşa şi-ncep să vorbească doar pentru că le e frică de stigmat. N-ar vrea să iasă din starea lor, că aşa sunt ei, şi aşa se simt bine, dar o fac de frică. Din teroare. Presiune. Societatea îşi face foarte bine treaba către care e aplecată. şi încearcă, consistent şi determinat, să-l supună pe om. Până la urmă, sunt în război... Ea, lumea, în mod atât de ciudat, la prima vedere, e în război permanent cu vlăstarele ei. Cu invidivizii care o compun. Totalul se luptă cu unitatea, deşi ea-l compune. Nu pot să nu fac apel, iar, la perfecţiunea antinomică cu care a creat Domnul viaţa omului, pentru a-i putea da şansa să câştige ceva. Dacă nu era aşa, era ca şi când ai fi alergat de unul singur şi-ai fi ieşit pe locul doi. Ar fi fost o terbilă plictiseală şi un non-sens general. E altceva când se pune cupa pe masă şi se dă startul din pistol: lumea ştie pentru ce se bate şi totul capătă sens... Revenind la paritatea unitate - ansamblu, constatăm aspectul că relaţia de duşmănie nu e cu dublu sens, adică lumea e duşmanul (sufletului) omului, dar omul nu e duşmanul lumii. Pentru că individul poate, oricând, să-şi schimbe alegerile, ca o entitate elastică. Şi chiar o face. Individul oricând are accesul la bucurie, câştig sau pierdere şi tristeţe, oricând, trebuie doar să (le) aleagă. societatea nu poate alege unanim, ea e (mai) rigidă şi se schimbă mult mai greoi, pentru că cei care-o compun nu se pun de acord să fie elastici în acelaşi timp. Sau în acelaşi sens. Şi-atunci, o sumă de anumite elasticităţi, chiar şi simultane, se-ntâlnesc cu o sumă de chestiuni neelastice şi se lovesc ca de zid, nu le poate face faţă decât prin excepţie sau prin minune. Ce-ar fi dacă... am fi elastici toţi-odată?... Dacă ne-am da întânire, toţi, mai încolo, pe cale?... Stau şi mă gândesc, deseori, ce se întâmplă dincolo de ceea ce presupunem, sau înţelegem, sau, în cel mai bun caz, ştim. Ce se întâmplă, de exemplu, în interiorul unei femei, atunci când trebuie să facă o alegere?... La fel, ce se întâmplă în interiorul bărbatului? Mi-a venit gândul... oare cum reactionează interiorul celor două fiinţe - cândva, create să conlucreze împreună - atunci când iau în calcul o (nouă) cale: călugăria? Bărbaţii sunt raţionali, femeile sunt sentimentale. Cum ai putea renunţa la ceva în mod raţional, sau apelând la raţional, e lesne de înţeles. Dar culoarea luptei pe care-o ai atunci când lupţi împotriva sentimentului, împotriva capacităţii tale înnăscute de a te vedea procreând şi de a te simţi procreând... cine poate spune despre ea? Cât şi cum o fi lupta dusă atunci când te simţi viaţa care să dea viaţă, şi simţi chemarea ta pentru asta, îi simţi clocotul - chemare pe care, cu siguranţă, cu latura lor de femei şi cu ingredientele puse acolo de Dumnezeu, au simţit-o toate călugăriţele înainte să se facă călugăriţe?... Sigur, şi bărbaţii şi femeile au visuri, şi le e greu să renunţe la ele, amândurora în egală măsură. Ceea ce este minunat şi într-adevăr de remarcat e că Dumnezeu a pus în ambele genuri puterea de a se rupe de lume. Puterea de a renunţa la gândurile laice (în care creştem şi în legătură cu care, inevitabil, ne facem visuri). Aşadar, nu se poate cântări aici o diferenţă, însă cred că e o diferenţă din înseşi caracteristicile fiinţei în funcţie de gen, din însăşi reacţia componentelor puse în fiecare de Dumnezeu - altfel, cum ar putea fi?... Fiecare se luptă cu natura lui... Femeile poartă răspunderea socialului mai mult decât bărbaţii, chiar dacă, aparent, (doar) ei sunt la conducere. Şi aceasta e marea răspundere, dar şi bucurie a femeii, căci, de multe ori, îl are la picioare pe bărbat, fără şi să pocnească din degete - fiind un demers prea preţios -, prin forţa atracţiei faţă de ea pe care i-o poate stârni, dar şi prin viclenie - capitol la care bărbatul pare că se-nscrie într-o ucenicie eternă. Eu cred în antinomia femeii: în puterea ei enormă şi oarecum ascunsă, de multe ori greu vizibilă sau chiar invizibilă, dar, cu siguranţă, simţibilă. Femeia este cea care poate să determine - bărbatul, cu mult mai puţin. Bărbatul stă, chircit, şi cere sustinerea ei. Bărbatul, fără încrederea femeii, e gol, se-mpiedică singur, îşi dă cu stângu-n drept şi nu are niciun chef şi nicio chemare să facă ceva. Cu încrederea femeii alături, el poate să mute şi munţii. De ce? Pentru că are motivaţie. Pentru că, pentru el, aceasta e motivaţia: încrederea femeii. Sigur, şi femeia vrea să se sălăşluiască pe sine în bărbat, dacă se poate spune aşa, sau, mai frumos, să se încălzească pe sine, lângă bărbat, dar într-o altă zonă, a treia, numită Dumnezeu. O zonă teribil de confortabilă, pe care femeia, de multe ori, o înţelege mai uşor şi mai repede decât bărbatul, şi ia taurul de coarne spre mai bine. Aş îndrăzni să spun că femeia care înţelege că aceasta zonă e mai bună pentru ea decât chiar însăşi zona bărbatului, oricât de tandru şi de perfect ar fi el, se duce în linie dreaptă spre fericirea adevarată şi evită multe păcăleli. Celelalte, care nu fac asta, se mai chinuie (puţin). Până la urmă, este normal să fie aşa, pentru că Dumnezeu e Dumnezeu şi omul, om, şi iubirea, oricât de perfectă şi de amplitudinantă ar fi, fără participarea lui Dumnezeu la taina ei, alături de cei doi care se iubesc, este fix o chestiune pierdută. Toate iubirile dintre bipezi care nu se odihnesc în Dumnezeu sunt situaţii teribil de neatractive, plictisitoare, înăbuşite, parcă evident şi clarisim neproductive, o pierdere de timp şi de resurse, inutilă. Întrevedem aici egoismul şi toate celelalte aspecte prezente atunci când cei doi aruncă doar orizontala înspre ei, şi nu ridică şi verticala către Dumnezeu, invocând-o ca pe o bucurie. M-am dat dintr-una-ntr-alta, dar nu-i nimic... Am tot remarcat zilele acestea apelarea care se face în spațiul public la, pasămite, principiul democratic al separației dintre Biserică și Stat. Habar n-aveam că există așa ceva. Nu între Biserică și Stat. Altminteri, eram mai trist, și-acuma, c-am aflat, sunt mai trist.
Vasăzică, de-acum - și, de fapt, de mult, nu de-acum - noi suntem laici, noi nu suntem decolea. Vasăzică, noi ne separăm de Dumnezeu, că ne provoacă un mic disconfort în existență, ca un mic pai care îndrăznește să ne înțepe trupulețul prea-prețios și, în orice caz, de neneglijat. Eu am senzația că, creăm condiții pentru ca doar trupul să se simtă bine - acest trup hămesit și gâdilat în toate ale lui, acest dușman al omului, al sufletului și al veșniciei. În orice caz, centrul de gândire al omului pare că e rupt de conștiință, bașca de inimă - despre care, nu de mult, am aflat că-i locul unde se-ntâmplă în integralitate procesul de gândire a omului; și asta nu prin alegere, nu alege fiecare, ci prin constituire: așa e lăsat de Dumnezeu în noi (a se vedea cartea Sf. Luca al Crimeei despre puterea inimii, plus alte lucrări de specialitate). Deci, dacă-i așa, dacă există acest prințip fără de care nici măcar noi, românii, nu ne mai putem concepe viețuirea astăzi, apăi orientarea e cât se poate de greșită. Sincer, eu nu înțeleg ce posturi prind acele persoane publice care susțin treaba asta, pentru că, în fapt, niciodată n-o sa fie despărțită Biserica de Stat. N-are cum. Dacă greșesc, demonstrați-mi contrariul. Eu văd că Biserica - așa cum este ea, ponegrită de mulți - își manifestă puterea fără doar și poate asupra Statului, și invers. Atâtea acțiuni laice și clericale care determină Statul spre ceva sau altceva - de exemplu, manifestările stradale, întâlnirile oficiale, etc. Eu, sincer, nu înțeleg această discuție total inutilă, pornită cu prilejul preademocratic al marșului public demn de toată jena al celor care nu înțeleg ce trebuie să facă cu ce-au între picioare. Sigur, trăitorii - ca singurii care vor moșteni Împărăția Cerurilor, și nu declarații - n-au nevoie de nimic ca să trăiască. Ca să-L trăiască. Ei trăiesc, cu ajutor de Sus, oricând și oriunde, pentru că asta-și propun. Dar, atât de mulți nu sunt trăitori și nu trăiesc prin proprie propunere - aceasta însemnând și renunțarea la comfort. Mulți se duc cu valul, și cu oile, și, pentru ei, din păcate, separarea (măcar că doar opinată) dintre sfera laicului, reprezentat unitar prin individ, și sfera Cerescului - capabil să intre în fiecare individ, să-l penetreze, să-l înalțe, să-l superiozizeze - reprezintă, iaca, poate cel mai clar diagnostic pentru o societate decăzută, nemângâiată, vrednică de plâns - dar de nu prea mult, pentru că-i așa prin alegere, nu prin condamnare. Iaca diagnostic pentru România, iaca diagnostic pentru lumea de azi. Doamne, ajută indivizilor care, cu ochii întredeschişi, întrezăresc în depărtare un peisaj-binecuvântare, venit cu dedicație de la Tine, de Sus, în care Statul, nu, nu e separat de Tine și de Biserica Ta, în care Statul și individul Te vor, și Te pun în capul mesei! Sigur că ce spun e o utopie, ţinând cont de mersul lumii de azi, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să gândim și să spunem mereu cum vrem să fie lucrurile, cum credem că e bine să fie. Nu ne-mpiedică nimeni sufletele să zburde. Aceasta este menirea care, dealtfel, fără să fi intervenit opera negrilor, ne era rânduită. Menirea fericirii pământeşti, prin prisma că aceasta ar fi fost sau ar fi încercat să fie 1% din veşnicie. Sau 0,1%. Sau 0,01%. Dar, era. Şi nu e. Exact cum o persoană poate primi de la diavol o ofertă, la un moment dat, anume aceea de a-şi vinde sufletul pentru a fi fericită, aici, şi a avea totul în această viaţă, aceleiaşi tentaţii se poate spune că a cedat ţara în faţa ofertei diavolului, atunci când a intrat în Europa.
Bartolomeu Anania se referă, la un moment dat, în "Corupţia spirituală", la oferta care se face României pentru a intra în U.E. (la vremea aceea, undeva în jur de '95, 2000, înainte de a intra în U.E.), ofertă despre care e foarte frumos spus acolo: "(...) Dumnezeu ne-a ajutat şi am scăpat de povara comunismului, prin jertfele din decembrie '89 intrând într-o altă era. Dar iată că avem o altă perspectivă: dacă ne-am confruntat cu Răsăritul bolşevic, de data aceasta ne îndreptăm cu faţa către Occidentul Europei (care se autodefineşte Europa însăşi şi care ne învită să intrăm în ea, ca şi cum noi n-am fi fost niciodată europeni). În privința aceasta, dacă trebuie să fac o paranteză și doresc s-o fac, vreau să afirm și să reafirm că noi am fost întotdeauna europeni, și că nu este vorba de o intrare a noastră în Europa, ci este vorba de o regăsire a noastră în Europa și, mai precis, de regăsire a Europei în noi. Ne e greu să fim tratați ca niște primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitându-se că, dacă suntem, astăzi, săraci și înapoiați, datorită comunismului, este și prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape în mod gratuit, acestui comunism. Lucrurile astea sunt știute. Cred că nu are dreptul Occidentul să ne trateze și să ne umilească așa cum a încercat și încearcă s-o facă (...). Nu așteptăm civilizație și nu așteptăm spiritualitate din Occident, pentru că e lipsit de ea. Uneori ne tratează ca pe niște balcanici, uitându-se că suntem la nordul Dunării și că nu facem parte din Balcani, dar aici l-aș cita pe Alexandru Paleologu care spune: "Și, la urma urmei, chiar dacă am fi balcanici, ce este rușinos în asta? Platon, Aristotel și Sofocle au fost balcanici"; iar eu aș adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d'Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Și atunci, nu văd de ce Occidentul, laic sau nelaic, ar disprețui acești Balcani. Iar dacă este vorba de civilizație, ar trebui să le-amintim că, în jurul anului 1000, basileii și principesele Bizanțului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scărpinau de păduchi și de râie. Așa încât, dacă este vorba de o Europă, și dacă este vorba de o adevărată Europă, noi am avut întotdeauna viziunea și trăirea acestei Europe. Europa este sinteza gândirii elene, a religiei creştine şi a civilizaţiei romane. Este singura Europă pe care o recunoaştem, şi singura Europă care ni se refuză. Acum 2 ani, la Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai a conferit titlul de "Doctor Honoris Causa" unui personaj, profesor spaniol - ca și marele inchizitor (n.m. e vorba de marele inchizitor din "Frații Karamazov" al lui Dostoievski), și care era președintele Parlamentului European. A făcut o expunere în Aula Magna a Universității despre noua Europă, cum se configurează ea. Am ascultat-o și vă spun drept că m-am îngrozit. O Europă construită eminamente pe economie şi politică; nici cea mai mică adiere de cultură; de religie să nu mai vorbim. Dar dimensinea culturală, cu desăvârșire absentă, și mi-am zis: dacă aceasta este Europa care ni se propune, nu avem nevoie de ea! Mai degrabă, o invităm să se îndrepte către noi, pentru ca să redescopere ce a fost, ce este sau ce trebuie să fie adevărata Europă. Și cu aceasta cred că, consonăm spunându-ne că nu avem de cerșit, ci avem de oferit. Ce ce ni se propune? 1. Economicul - pâinea. Prin pâine, ni se cere libertatea. De aici, aceste pretenţii aberante care ni se pun în faţă pentru a fi "acceptaţi", chipurile, în această Europă: homosexualitate, viciu, avort, desfrâu, sexualitate, pornografie, adică tot ceea ce poate fi mai rău în viaţa unei societăţi, pe care trebuie să le acceptăm și să le legiferăm pentru ca să putem avea poarta sau portița deschisă către ceea ce ni se propune a fi Europa, și pe care noi, ca popor, în frunte cu Biserica şi, din fericire, în frunte cu tineretul nostru creştin-ortodox, ne propunem să le respingem pentru că nu vrem ca, cu preţul reintrării noastre în Europa, să ne pierdem propria noastră identitate naţională. Așadar, economie, pâine și înrobire. 2. În al doilea rând: miracolul. Nici pomeneală de un miracol în numele lui Dumnezeu, aşa cum încerca, cel puţin, marele inchizitor în secolul 15. Este vorba de miracolul zborului cosmic, al electronicii, al calculatorului și al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, în fața căruia va trebui să fim fascinaţi și pe care va trebui să-l acceptăm ca miracol în locul minunilor lui Dumnezeu. 3. Şi, în al treilea rând, tot prin economic: puterea; şi, prin putere, autoritatea. Să se revină la sistemul mai vechi, ca numai câteva puteri, zise "mari puteri", să hotărască pentru popoarele mici. Și poate că nu trebuie să lipsim din acest context și asalturile care se dau împotriva religiei noastre, a credinței noastre și, în special, a ortodoxiei noastre, începând cu teoreticienii de talia lui Huntington (n.m. Samuel Phillips Huntington (1927 – 2008), care pretinde că hotarul viitoarei Europe va trebui să fie pe vistula șarpelui carpatic, între catolicism și între ortodoxie, o ortodoxie care este din ce în ce mai mult eliminată din calculele noii Europe, și terminând cu această invazie de secte, mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, de teorii, de doctrine, și care caută să ne polueze sufletul, care caută să ne corupă. De ce? Pentru că este o evanghelizare despre care v-am vorbit, care nu se face doar prin puterea cuvântului și a exemplului personal, ci se face prin puterea, în special, a economicului și a oferirii puterii și care nu este adevărata evanghelizare poruncită nouă de Iisus Hristos. (...)" conferință susținută pe 13 februarie 1997 la "Casa Studenților" din București Prin urmare, sigur că subscriu întrutotul. Prin urmare, sigur că noi n-aveam ce căuta în această Europă. Prin urmare, sigur că nu-mi pasă când sunt catalogat drept exagerat sau greşit atunci când susţin că nu avem nevoie de Europa, şi mai susțin o idee simplă, privitor la o foarte posibilă și hotărâtă şi creștinească ridicare, a noastră, a ţării, prin agricultură. Agricultura a fost mama noastră dintotdeauna, cu agricultura dintotdeauna "ne-am scos" şi ne-am dat mâncare. Domeniu care, deloc întâmplător, la momentul ăsta e la pământ în România, pentru a ne putea "permite" să ne-mprumutăm că să mâncăm. Sigur că e clar că lumina zilei chiar şi pentru chiori că lucrurile sunt conduse, de undeva, spre undeva, intenţionat, clar şi vădit. Sigur, însă, că şi rugăciunea mea, a smeritului şi a păcătosului-vameş creştin-ortodox poate mai mult decât planul lor. Dar... rugăciunea, unde-i rugăciunea? Române, unde-i rugăciunea? Am avut, de foarte curând, o experiență care mă obligă la concluzii.
Și mi-am amintit - în răstimpurile aferente concluziilor - ceva făcut acum vreo cinci ani, când eram, deci, mult mai mic; iar felul cum am acționat atunci este în deplină contradicție cu ce-am ales acum, fiind mult mai mare! Din păcate. Mi-am amintit când îi spuneam cuiva: de fiecare dată, tu trebuie să faci binele. Odată, de două ori, de x ori, nu contează; de câte ori e necesar. Tu să faci binele indiferent de câte ori trebuie să-l faci, pentru că numai așa poți schimba ceva în bine. Numai așa poți să răspunzi, practic (ca și creștin) - altă modalitate nu ai. Și ce credeți? Am făcut, da, am făcut, acum, exact invers! Sunt atât de mic, încât nu mă pot vedea. Sunt atât de mic, încât sunt invizibil... Unde sunt?? Sunt atât de mândru și limitat, încât sunt pur și simplu înghețat. De ce îmi e atât de greu să fiu flexibil, să mă aplec spre oameni? De ce rămân bățos? Chiar dacă au o vină demonstrată!, unde e creștinismul din mine? Ăla "gros", ăla de zeci de ani?! Chiar dacă am dreptate, unde e "Hristosul" din mine? Între ce-a făcut El și ce-am făcut eu e diferență de la Cer la pământ, ce se întâmplă?? Toată povestea... nici măcar nu mă face să mă simt bine, mă simt foarte prost, mă simt fără folos pentru mine. Văd, aici, atât de mult de lucrat, încât nu voi ajunge nici până la jumătatea drumului până voi muri. E atât de mult! Cum să faci din beton, total beton, apă? Cum să te prelucrezi în așa hal încât să te transformi, din băț, în elastic, acesta din urmă fiind și pașaportul pentru Destinație? În Rai nu se intră ca ciomege; în Rai intră elasticii! Cât S-a-ntins Hristos pentru noi? Cât un elastic de la pământ la Cer, înfășurat pe după Poli. Ce sunt eu? Un băț. Aș amesteca, într-o ceașcă, capacitate, combinată cu cel mai elastic element chimic din lume, combinate cu voință și speranță, și le-aș bea. Disperarea, nervii, frustrarea, mândria, limitarea și incapacitatea sunt deja în mine. Să se-amestece, și sper ca primele să le dizolve pe ultimele, și să le înlocuiască, izbăvitor; să cunosc, în sfârșit!, "aplecarea". În sfârșit! În sfârșit, în sfârșit… Și persistă, fatalmente, totuși, o-ntrebare: când o să-nvăț să mă port? ___ Și totuși... nu pot să nu scriu despre ce s-a întâmplat mai departe! Prin mila lui Dumnezeu, sigur că am reușit să transform totul într-o situație cu un puternic aspect autodidact. Pentru că mi-am dorit foarte tare să învăț din greșeală, și așa s-a întâmplat. Ce mi-aș putea dori mai mult? E lesne de intuit cum și ce s-a întâmplat, n-o să povestesc asta. Pe scurt, am făcut ca plecăciunea mea să ajungă la inimile celor cărora le-am greșit. O stare de liniște și bucurie imense, care te ridică la cer și te face să zbori, te cuprinde, atunci când, după ce treci prin evenimentele prin care-am trecut eu, te pleci. În definitiv, oamenii iartă! Chiar cred că oamenii iartă, și nu pentru că mi s-a întâmplat mie, ci pentru că mi-am dat seama că e în natura noastră. Când cineva greșește, să știe clar că tot ce așteaptă cel față de care a greșit e să recunoască faptul și să-i pară rău. Atât, pentru că celălalt știe că și lui i s-ar fi putut întâmpla exact la fel, și are în el destulă normalitate ca să înțeleagă asta. Și totuși, sigur că această "gândire", per total, la care fac referire, e o gândire omenească. Voi reda mai departe din gândirea dumnezeiască, care, în chip minunat, zic eu, și-a facut loc și își face în viețile noastre. O s-o dau, așadar, dintr-una-ntr-alta, dar nu fără folos! Am avut, până nu demult, o mare durere a vieții mele, care m-a apăsat ani de zile. Apăsare grea, direct pe inimă, care produce multe oftări interioare (pe multe dintre ele nu le lăsam să "iasă", dar existau chinuitor în mine) și dorința clară să scap de povară, ca de plagă. Ca de cancer. Ca de jug, dar nu de unul bun, din care fructifici şi-ţi iei plată, ci unul rău, care duce la prăpastie, din care evadarea e cuvântul-cheie. Şi, aş putea să spun că, în această perioadă, mă duceam la biserică, dar nu eram creştin! Mă rugăm, dar nu eram creştin. Mă preocupăm cu aspectele vieţii creştine (atât cât poate un păcătos s-o facă), dar, totuşi, NU eram creştin! Iar Dumnezeu a văzut lupta mea. M-a văzut că sunt sincer şi că dorinţa mea e bună, şi Şi-a-ntins pronia Dumnezeiască şi m-a cuprins. Acest Dumnezeu care, dacă vede voinţă, dă putere, m-a ajutat! Eram, cu cineva, certat. Din vina lui, dar eram certat. Încercam să ies din această stare de lucruri, pentru că, de câte ori mă observa, devenea ciudat, se manifesta exact ca o persoană pe care o "doare" ceva, o agasează ceva, undeva în interior, dar nu se preocupă să se diagnosticheze şi să-nceapă, hotărât, tratamentul! Cum ar fi normal, zic eu. Eu, văzând aşa, fireşte că eram apăsat, vroiam cu tot dinadinsul să scap! Îl apăsa pe el - eu trecusem de mult şi cu uşurinţă peste! - dar, apăsarea lui, devenise apăsarea mea, şi n-aveam ce să-i fac. Aşa era, şi aşa trebuia să fie; translatarea "poverii" în cazurile certurilor dintre oameni e uşor de înţeles. Citisem, nu o dată!, şi ştiam despre necesitatea de a cere iertare celor ce "ţi-au greşit". Fireşte. Fără asta, nimic fiind valabil! (spovedanie, împărtăşanie, fapte). Dar, "citind", "ştiind", şi tot gândindu-mă, la un moment dat mi-am dat seamă că nu este vorba despre cei cărora EU le-am greşit, şi de cei care MI-AU GREŞIT! Ei, mie! Ceeeeeeeee?? Păi, stai!, cum vine asta? Ei mi-au greşit, şi eu să le cer iertare?? Răspuns simplu: DA. Da, despre asta este vorba! Iar când am realizat că citeam doar mecanic, şi "ştiam" fără să înţeleg, m-am speriat! Citeam fără să înţeleg, pentru că întâietate avea senzaţia cuprinsă în dreptatea omenească conform căreia raporturile care se stabilesc între păgubit şi cel care păgubeşte sunt simple: greşitul cere iertare părţii lezate, şi punct. Dumnezeu, însă, s-a milostivit de noi şi, în înţelepciunea-I imensă, a ştiut că ne vom lovi de astfel de situaţii. Şi a pus, acolo, în scripturi, soluţia! Trebuia doar culeasă!... Şi... o citeam de atâtea ori, fără să ştiu ce "spune"!... Discutăm de o profunzime a dumnezeirii, lăsată în noi, nu degeaba. Este o bucățică de dumnezeire. Dumnezeu a pus-o acolo, în noi, că să ne ajute să fim fericiţi; să ne dea instrument pe care să-l folosim pentru asta; să ne dea metodă, să ne dea dea cale; să facă posibil. Pentru noi... De aceea, cred în "reţeta" vieţii noastre, pământeşti, lăsată de Tăticul din Ceruri. El, fiind preaînţelept, a prevăzut toate situaţiile vieţii şi le-a pus în Învăţătura Sa. Apoi, ne-a lăsat-o. Simplu, negru pe alb. La nas. Pentru toate limbile pământului... Trebuie doar să fie citit, înţeles, apreciat şi însuşit. Chiar nu e complicat, viaţa responsabilă nu e aşa complicată cât pare! PS. Şi, nu uita, prețiosule cititor: tot ce spun, am trăit, prin toţi porii fiinţei mele!; nu vorbesc din cărţi, decât destul de puţin; vorbesc din ce-am trăit, ce-am gândit şi ce-am făcut, ca înşiruire de evenimente şi stări la capătul cărora sperăm cu toţii, de fapt, să "ieşim" bine. Să ne mântuim. Toată "gâlceava" e "dusă" nu degeaba, ci, cu cel mai important scop posibil: pentru că nu există scop mai mare decât veşnicia. Nu există! Vedeţi cât de frumos sunt aşezate lucrurile? Dacă ar mai fi fost vreun scop al vieţii mai important decât asta, omul i se putea deda, nu nejustificat, ci explicat prin importanța lui; însă, Dumnezeu a lăsat lucrurile simple şi clare: "Ce vrei, omule, să fie mai important pentru tine decât cum ţi-e veşnic, când tu, aici, în această viaţă (care este ca o repeție din spatele cortinei pentru marele spectacol veşnic), când ai o stare caracterizată printr-o necesitate, cauţi, în doi timpi şi trei mişcări, să ţi-o modifici?" Cine, dacă i-e foame, nu mănâncă? Cine, dacă i-e sete, nu caută să bea apă? Cine, dacă simte nevoia de iubire, nu-ntinde buzele (uneori precum girafa) şi şi le propteşte pe suprafaţa fizică a lucrului sau fiinţei dorite? Cine, când doarme, noaptea, şi i-e frig, nu trage pătura pe el? Ș.a.m.d., argumente sunt mii, şi, la fiecare!, omul închide ochii... de fiecare dată!... Să ne trezim, să acţionăm, să ne folosim organele, însuşirile, capacităţile din dotare, pentru că în acest scop ne-au fost date... Cred că, în trăirea vieții normale (altfel spus, creștine), nu este nevoie de cuvinte.
Nu este nevoie să vorbești cu celălalt pentru a-l face să înțeleagă ceva, cred că doar exemplul tău este de ajuns. Discuțiile interminabile și chiar discuțiile scurte sunt o ispită care creează așteptări în mod greșit. Creează așteptări ale celui care vorbește cu celălalt, și care răsuflă adânc după o oră de discuții, crezând că "acum, s-a înțeles". Nu s-a înțeles nimic... de fapt. Nimic înțeles nu e din cuvinte, e din fapte. Așa funcționăm. Așa funcționează natura noastră. Exemplele sunt nenumărate, te plictisești de cât de multe sunt. Se spune că e bine să înveți din greșelile altora, că ești deștept dacă faci asta, dar majoritatea oamenilor sunt de tipul "nu învăț din greșelile altora, trebuie să dau eu cu capul, ca să rămân cu ceva". Inclusiv eu, inclusiv toți cei pe care-i cunosc, sunt așa. Oamenii care sunt, într-adevăr, în stare să învețe din ce fac ceilalți sunt foarte puțini. Majoritatea dorim să experimentăm. De aceea, la ce bun discursul? "Prinde", "ține", "captivează", "surprinde", "stârnește aplauze", dar... dar nu schimbă nimic! Ori, ăsta e singurul lucru care contează. De aceea, decât să ai cu celălalt o discuție despre "ce trebuie să faci", într-o notă apăsătoare, chiar violatoare a libertății lui - chiar dacă tu ești plin de intenții bune și chiar dacă el acceptă discuția din polițete sau tot din intenție bună - mai bine bei, cu el, o bere. Spun asta eu, care mult am trăit, am dat și am primit "discuții". Cred, sincer, că nu au ajutat la nimic, nici pe mine, nici pe alții (discuțiile acestea despre care vorbesc, nu toate; a nu se înțelege că trebuie să nu mai vorbim, de-acuma...). Cred că trebuie doar să trăim și atât. Fără cuvinte (explicative). Și adevărul va ieși la iveală singur, pentru că, făcând asta, l-ai chemat! Și, dacă va ieși la iveală, dacă l-ai arătat astfel, poate fi cu ușurință "cules", dacă cel căruia ai vrut să-l arăți, alege asta. Atenție, el poate să aleagă și invers: să nu-l culeagă și să nu-l însușească. Și, și aici cred că trebuie să-l lăsăm în pace să i se manifeste voința liberă. A fost creat cu ea, cine suntem noi să i-o luăm, să vrem să i-o luăm? Și mai spun ceva: singurii care trebuie să "vorbească" sunt cei care, întrutotul, fac ceea ce spun. Ideea asta o găsim și la unul din preferații mei, care spune, despre puterea cuvântului, că nu exista decât la aceștia, iar "ceilalți" nici nu ar trebui măcar să-și propună să vorbească. Și n-o spune de la el, ci pleacă de la Iisus Hristos. Redau mai jos fragmente din conferința lui Anania: "Atunci când Iisus îi trimite pe primii apostoli la propovăduire, le dă poruncă: Să nu aveți nici aur, nici argint, nici bani în cingătorile voastre, nici traistă pe drum, nici două haine. Cu alte cuvinte, să nu aveți nimic în afara cuvântului prin care să evanghelizați; singura voastră putere, dubla voastră putere de a evangheliza trebuie să fie aceea a cuvântului și a exemplului personal. În afara acestora, nici un alt mijloc! Deoarece s-ar putea ca tu, cel ce propovăduiești, să fii tentat să scoți un bănuț sau să-i oferi cea de-a doua haină sau orice fel de bun material pe care l-ai avea asupră-ți, în sprijinul propovăduirii tale. (n.m.: aici se face trimitere și la un alt aspect, acela de a atrage prin altceva decât prin cuvânt, lucru la care Anania se va referi foarte frumos puțin mai la vale...). PS. frumusețea (antinomiei credinței noastre, de care sunt îndrăgostit, și din care există puțin și în acest blog) face ca, întrucâtva, această postare să trimită blogul într-un potențial nonsens: deoarece în blog sunt cuvinte spuse, în timp ce eu pledez prin această postare pentru faptă și nu pentru spuneri; și sigur că nu mă regăsesc pe mine însumi printre cei care fac ce spun și spun ce fac - greu până acolo... Există, însă, 2 lămuriri: - nu impun nimic, nu forțez, nu stric libertăți, nu deranjez, nu suprim prin blogul meu, citirea lui fiind benevolă; - iar al doilea: nu există dialog (prin care și în care să mă impun forțat); practic, e doar o "zicere" profund monoloagă, care de prea puține ori stârneşte reacții. Omul are de ales: ori vrea să se îmbunătăţească, ori nu îl interesează asta. Dar dacă nu-l interesează, atunci să ştie că va avea parte toată viaţa de aceleaşi greutăţi şi necazuri pe care le are acum. Nu va fi niciodată mai bine sau mai fericit sau mai împlinit sau mai mulţumit. Dacă vrea să se îmbunătăţească (d.p.d.v. creştinesc vorbesc aici, singurul care contează, singurul determinant si născător de bine), unele lucruri [noi] îi vor veni ca o binecuvântare, unele le va rezolva prin parteneriatul om-Cer, iar altele îi vor da senzaţia că rămân la fel.
Dpmdv, eu aşa văd, pt. că aşa am trăit şi trăiesc. Adică trec prin ce spun şi spun din ce trec. Acum, fiecare îşi face alegerea. În ce măsură-şi alege [chiar] omul necazurile (nefericirea), şi în ce măsură îi sunt date de sus?
Mie îmi e clar că unele sunt date, unele "alese" (născute, făcute de el prin alegeri proaste şi prin slujirea patimilor). Există expresia "să nu te legi la cap fără să te doară". Cred că, sufleteşte vorbind, omul face asta cu o inexplicabilitate crasă: când îi este bine şi poate să-i fie bine, se grăbeşte, naiv, imatur şi autodistructiv, şi-şi creează complicaţii. Asta înseamnă natură necontrolată prin gândire. Există impulsuri care se manifestă şi nu sunt controlate raţional. Sigur, mulţi nici nu au cu ce, pt. că-i greu să-ţi construieşti o raţiune cu manele şi cu burta mare - iar cei care au, totuşi, cu ce, trebuie să poarte lupta şi s-o câştige. Se vede că mă refer prea puţin la ce ne e dat de sus, pt. că acestea ne sunt date spre binele nostru şi trebuie purtate şi punct. Iar înţelepciunea cu care li se face managementul nu se discută. Rămâne, totuşi, gustul amar al gândului că suntem atât de contraproductivi cu noi înşine încât ne facem singuri rău. Şi ce mângâietor ar fi gândul că eşti în stare măcar să nu-ţi faci rău... Pământeşte vorbind, există două tipuri de a face binele (în orice fel de cuplu):
- forţat de celălalt, sau - de la sine. Când îl faci forţat de celălalt, acolo există suferinţă chiar, deşi aparent nu se vede: celălalt, când te forţează să-i faci un bine, resimte suferinţă, pt. că, pt. el, starea normală a lucrurilor este nu să forţeze, ci să primească direct; iar când se forţează să-ți arate, să te-mpingă, să te determine (uneori, chiar cu greu) să-i faci bine, sub orice formă, el îşi anulează totalitatea bucuriei. Mai departe, sunt două variante: va gusta bucuria (dar o va gusta doar parţial), sau nu o va gusta deloc (căci, de câte ori nu am vrut să trăim bucuria de a avea un bine făcut de partenerul nostru (putem include aici chiar relaţia părinte-copil), dar el nu a venit, sau a venit greu?! Conştientizând că nu mai vine (odată!?!), începi să-l strigi, să-l chemi, prin cuvinte şi gesturi 'spuse' celuilalt, 'trăgând' de celălalt, având, parcă, un strigăt disperat de "Hei, ce faci??! Nu vezi cât îmi doresc?? Nu vezi cât aştept??". Iar când, într-un final, vine, ori îl guşti parţial (micşorat), ori nu îl (mai) guşti deloc. Deşi vine, pare că timpul lui a expirat... şi nu mai simţim mare lucru, sau chiar nimic (îmbucurător). De multe ori, chiar tindem spre dezgust şi oftăm. În cele din urmă, când îl faci de la tine, având senzorii pe deplin conectaţi la Hristos sau la celălalt (primul reprezentând şi o garanţie), celălalt îl savurează pe deplin, îl gustă pofticios şi se bucură de saţietatea lui; binecuvintează momentul de a-l avea. PS. N-am vrut să scriu aceste idei cu pretenţia de a fi descoperit ceva, căci sunt conştient că toată lumea cunoaşte aceste lucruri (1). Le-am scris doar pt. că, pt. mine, până acum, claritatea acestor lucruri nu mergea până la capăt - la un moment dat, se pierdea ceva. Sunt destul de imatur (mă consider), până la urmă. Forţat sau determinat de situaţiile vieţii, am mers, acum, parcă până la capăt cu înţelegerea. Da, mai mult nu pot... Şi, da, nu pot să nu fac trimitere şi către asemănarea cu aşteptarea Prietenului nostru Iisus (2), care se comportă identic partenerului de cuplu. Specific, însă, că bucuriile pe care I le facem (forţat, sau greoi, sau simplu – cazul cel mai fericit), El le întoarce tot la noi şi ne bucură, astfel funcţionând relaţia noastră. El nu are nevoie, în realitate, de bucuria noastră, fiind înconjurat de o stare... foarte bucuroasă, care nu se poate spune în cuvinte... Mai fac o asemănare (în fond, o tranzitivitate simplă, chiar un copy-paste): relaţia noastră de iubire (între oameni) e la fel cu cea care există între Dumnezeu şi om. Când vrem iubire de la copii, să gândim, măcar o secundă, că asta aşteaptă şi Părintele nostru de la noi, copiii lui. Când vrem să fie cuminţi copiii noştri şi să facă ce le spunem, să gândim că şi noi trebuie să fim cuminţi (3) şi că şi nouă Tatăl ne-a spus ceva, de care, oare, ascultăm? Cu alte cuvinte, nu poți să ai copii cuminți, dacă tu nu ești cuminte. Și, în același timp, credința mea e că, dacă ești cuminte ca părinte, cumințenia copiilor vine ca un dat. N-ai nevoie de efort suplimentar pentru acest lucru, fiind un efect colateral binevenit al concentrării tale 'unde' trebuie și 'pe ce' trebuie. Simplu, chiar mi se par simple aceste legi lăsate de Dumnezeu după care funcționează viața... În sensul că mă desfată și nu le găsesc cusur... Sunt perfecte! . ________________________ 1 deşi nu le conştientizează decât puţini, pt. că, din lene, superficialitate, luarea la mişto a vieţii, nelepădare de sine ajungem să trăim superficial, spre necinstea noastră (de moment), şi spre chin (veşnic); alfel spus, avem o sită a raţiunii, dar ne e lene s-o folosim 2 Care, de prea multe ori e perceput drept o persoană de care ţi-e frică, și prea puţin drept un prieten - ori, dacă-i spunem pe numele mic, e prieten! :) Singurul care ne aşteaptă mult timp dacă-i facem, acum, verzi şi uscate, sau Îl unjurăm, sau Îl scuipăm, sau oricum urât L-am trata, El aşteaptă cel mai mare timp posibil pt. noi, inegalabil şi neatins de nici un pământean, acest fapt fiind determinat de cel mai important lucru al universului şi al relaţiei om - Cer, iubirea 3 până la urmă, oricum funcţionează legea exemplului copiat (împotriva căreia nu putem să facem nimic!), pt. că orice copil nu face altceva decât să copieze ceea ce vede. Am văzut exemple când părinţii aveau fapte de un anumit fel şi încercau să lămurească copiii cu cuvinte că e bine să facă într-alt fel. Eh, nene... nu merge... De ce? Pt. că te depăşeşte, nu poţi schimba legile după care funcţionează viaţa. Cine-a pus legile vieţii, a pus acolo o chichiţă... pe care tu, de prea mic, n-o vei putea depăşi sau elimina niciodată... Tot ce trebuie să faci e să te supui regulii și... s-o-nveți să lucreze cât mai bine pentru tine... Atât! Întrucât am auzit de prea mulți oameni care se bat cu Dumnezeu (dintre care, cu unii, am și interacționat), găsesc și eu de cuviință să zic următoarele:Ne-ntrebăm de ce trebuie să ne pocăim (în toată vremea).Pocăința trebuie să fie oricum pt. păcatele pe care nu le știi (pe care oricum le faci și pe care nici măcar nu le conștientizezi). Iar, din cele pe care le știi, trebuie să te oprești. Dacă te-ai oprit, nu înseamnă că ai rămas fără păcate și poți încrunta sprânceana la Cer, ci doar că ai primit milă și putere (de Sus) să te oprești, în urma voinței tale. Tu, prin a ta putere nu puteai niciodată să te oprești, dar ți se cere voință. În urma voinței, ți se revarsă de Sus cele necesare.De aici smerenia tot mai adâncă a celor care se leapădă de sine și se cunosc din ce în ce mai bine: cunoscându-se din ce în ce mai bine, își descoperă, practic, tot mai multe păcate, ajungând ușor să înțeleagă că ei sunt nimic și doar prin puterea lui Dumnezeu pot face orice, inclusiv lepădarea de păcate și mântuirea; de aici și "vorba", tragerea de inimă pe care o auzim des în ortodoxie că "eu sunt nimic", sau că eu sunt "cel mai mare păcătos" - și spune un mare sfânt: "cel mai bine se cunoaște pe sine cel ce se consideră un nimic". Pt că, dacă, cu adevărat te-ai cunoaște, și (strict aritmetic vorbind), dacă ți-ai aduna toate păcatele, ai ajunge foarte simplu cu rațiunea la această concluzie. Numai că nu funcționăm doar în rațiune, și inim - aceeași care poate spune "Da, Doamne, cred!" - se îngâmfă, se umflă și întunecă lucrul cel bun al rațiunii. Se poate spune că inima are putere să te ridice și să te coboare, am putea spune că are același rol, în ființă, ca femeia, în familiile, viețile noastre (căci mare este puterea femeii!, dar pt. ea va fi trasă la răspundere. La fel și noi, nu trebuie să lăsăm inima să aibă putere asupra noastră mai multă decât este indicat, și asta putem numai prin autocunoaștere).
E, într-adevăr, grea această scoatere din tine însuți atunci când faci ceva, și considerarea că altcineva a făcut. Să recunoaștem, primul instinct e să ne atribuim meritele. Dacă lucrăm, însă, în secundele următoare, putem să facem transferul: de la noi, la altcineva. Multă lume spune: "Doamne, de ce eu??", dar habar n-au în ce situație se află. Nu știu, pt că nu au capacitatea de a (se) vedea. Această capacitate vine în urma unui efort de un anumit fel (voința de a te cunoaște, de a-ți cunoaște sensul și rostul vieții, de a răspunde chemării tale; pe de altă parte, trebuie pocăință continuă și acceptarea voii și prezenței lui Dumnezeu în viața ta - în sensul de a-I simți prezența tot timpul și de a primi tot ce ți se-ntâmplă ca urmare a acestei prezențe, sau implicări, dacă vreți). Multă lume suferă pentru că pur și simplu vor altceva decât ce "le vine", ce rânduiește Altul în viața lor, și au un adevărat război cu Dumnezeu. Nu-și dau seama că, de fapt, ei nu văd ce înseamnă cu adevărat bine pt ei, nu au capacități, calificări în sensul ăsta! E ca și când un inginer capabil își dă cu părerea despre cum este indicat să se construiască un pod, iar un poet are pretenția de a avea - și mai multe, nu! - el, dreptate! Judecați singuri... Dacă poetul nu-și cunoaște locul în inginerie (care e egal cu zero), atunci el, pe sine se condamnă la nefericire. E foarte simplu. Putea fi foarte fericit cu poeziile lui, ascultate de muritori cu gura căscată, dar alege să se bage unde nu-i fierbe oala, și să-și dea cu părerea despre ce habar n-are. Tot ce i se cere e s-aplaude după ce inginerul își va fi expus teoria, însă el se încruntă spre propria fericire, și-o strică. Da, nu e mai complicat de-atât! Asta facem noi cu Dumnezeu! Iar El... rabdă și tot așteaptă... uneori 60 de ani, uneori 70, uneori... doar El știe cât... Să vedem lucrurile clar, căci sunt clare!... Nimeni nu ne condamnă la nefericire și la plâns, decât noi inșine. Altcineva, cum ziceam, nici n-are mandat!... Am sesizat, nu demult, printr-un acatist al unui mare sfânt cinstit azi în Grecia, această mare taină, care lucrează lăuntric în inimă - dar nu de capul ei, ci ca răspuns al dorinței. Ce lege binecuvântată, conferitoare de o stare de taină a lucrurilor! La prima vedere, să prețuim iubirea pt. aproapele mai mult decât dreptatea nu pare mult, nu pare o treabă prea complicată, dar lucrați-o, și veți vedea cât de greu vă vine s-o aplicați în concretul vieții. Până nu demult, aveam o lege pe care o vedeam corectă din toată ființa și de la care nu vroiam să mă abat cu nici un chip: dreptatea (a da fiecăruia ce-i aparține, după vechiul și creștinescul modus vivendi, a da cezarului ce-i al lui, și Domnului, ce-i al Domnului. Inclusiv (poate, mai ales!) în ce privește respectul membrilor de familie între ei, apoi respectul pe care-l acordăm celorlalți oameni, vecini, cunoscuți, etc. Nu vroiam sub nici o formă să iau în calcul pt. aplicare o altă variantă, asta mi se părea sfântă chiar și vrednică de apărat cu capul. Mă-nverșunam, țin minte, la ea, găsind-o imaculată, ca un rarisim feminin feciorelnic. Toate bune și frumoase, și, omenește vorbind, nu cred că are cineva ceva să-mi reproșeze. Normalitatea cu care e-mbibat raționamentul meu e impecabilă, chiar impune respect. Și totuși, vedeam că ceva lipsește.
Se simțea că, de undeva, ceva lipsește, o verigă, undeva, nu există (cel puțin una!), iar mecanismul e departe de a fi perfect... Nu e nici măcar bun (în sensul de eficient!). Vă întrebați, poate, la ce mecanism mă refer?! La mecanismul de - nici mai mult, nici mai puțin - a răspunde chemării din noi, mecanism pe care îl găsesc aplicabil prin ceea ce eu numesc ''atingerea stării de NORMALITATE'' (Sfânta Normalitate... atât de greu de ajuns la ea!). Cu alte cuvinte, totul să decurgă normal, dar normalul Cerului, pus, aici, pe pământ, pt. noi, ca o lege a fericirii, ca o situație de a scrie simplu, ca după dictare, propria fericire. Așadar, aplicam, aplicam aplicam! Nimic bun, per total, nu ieșea..., mereu apăreau piedici, și piedici mari. Certuri! Mai să fie, încerc să aplic CORECTUL atât de asiduu... unde greșesc??? Și, da, aveam să-mi dau seama unde: eram prea ancorat în legea pământului ca să mai pot să învăț și să zbor (zborul fiind înălțător!, și izbăvitor, ca după rețetă). Eram preocupat de corect, uitând de iubire și fără să mai țin cont de ea. Uitând de cea mai mare fericire, de cea mai mare lege, de cea mai puternică armă, de cel mai dulce și frumos companion, de cel mai brav tovarăș, de cel mai mare lucru de pe pământ! Nu degeaba totul, dar totul!, de fapt, se naște din dragoste!... Orice lucru, analizat, devine roadă a dragostei!... Așa că, dragilor, de ceva vreme, mă simt LIBER. Mă simt capabil, simt că pot, fapt care mi-e ca o adevărată gură de aer, în tumultul de idei și de gânduri care fierb realitatea (mai ales cea de azi). Chiar dacă nu-i ușor, și, de fiecare dată, e o nouă provocare..., mă înalță gândul și situația..., iar sentimentul care-mi dă cea mai mare bucurie este LIBERTATEA. Libertatea prin jertfă, se poate spune. Caut nebun, asiduu, ca un zgârcit, LIBERTATEA... Dumnezeu a pus-o, de ce să nu mă șterg la ochi, și s-o văd? Nu-s fraier dacă n-o fac? De ce, după ce oferim iubire printr-un gest, întotdeauna, ca după rețetă, apare o problemă, o contrazicere, o stare conflictuală, cât de mică?
Cred că inima se flexează, oferă iubirea, dar, apoi, este incapabilă să se coboare, rămâne cu pretenția de a fi mai sus decât este (decât ar trebui să tragă de ea să fie) și i se pare lezare chiar o observație, sau contrazicere, sau neconcordanță cât de mică cu cel pe care l-a oferit. I se pare că primește ceva nedrept, pt. că se urcă - odată cu gestul, se cocoață pe o ridicătură care e mai sus decât nivelul, cel puțin plan, la care ar trebui s-o țină smerenia. Iată umflarea ego-ului imediat după oferirea iubirii aproapelui. Aceasta o fac neînțelepții, adică noi. Se întâmplă de zeci de ori pe zi celor mai mulți dintre oameni (99%). Dacă am fi înțelepți (acolo trebuie să ajungem oricum, pt. tihna sufletului), am oferi și nu ne-am urca pe moviliță. Am oferi și am rămâne cuminți, după Exemplul Suprem. Ex. concret: la un moment dat, o persoană a familiei mele făcea mâncare și îmi punea masa; ulterior (în timp ce eu serveam), se ridica cu pretenții (ale căror expunere era potențată de gestul de a-mi fi pus merindele înainte), avea diverse pretenții de a face, eu, aia sau ailaltă, de a avea, ea, dreptate - dinainte! - asupra unui subiect, de a avea, eu, aceeași părere cu ea, etc. De multe ori am probat: dacă eu îmi ofeream singur acea farfurie, lucrul ăsta nu se mai întâmpla...! (într-un mod de-a dreptul cuceritor, realitatea, parcă, se modifica, iar faptul îmbâcsit de contraziceri nu-și mai afla condițiile de a se naște...) Pot fi și alte exemple puse aici, mii. Acesta e doar unul, dar ne aflăm, zilnic, în situații îmbibate cu astfel de comportamente (limitate, evident deranjante pt. persoana asupra căreia se abat pretențiile noastre, dar și pt. noi, în ultimă instanță - în pasul doi). Întotdeauna m-am întrebat de ce. Și, iată, mi-am găsit răspunsul. Așa funcționăm (by default), și, dacă nu tragi de tine spre mai mult, așa rămâi. Personal, mă atrage ca un magnet acest 'mai mult'. Dar, oare, voi fi în stare să-l fac? Vreau să tind, să vreau să tind, cel puțin, neîncetat și neobosit, spre acea stare continuă... Continuu, nu doar punctat, pt. că - acum - mărturisesc că, punctat, îmi iese, dar punctele nu îmi sunt suficiente, și, pt. împlinirea mea, am nevoie de o dreaptă... |
motto:
Prelucrează-te până devii izvor de bine pentru celălalt. [Apoi poți muri liniștit.] SFINȚIOAMENI MARIArhivă
December 2017
Categorii |