Când omul se gândește cu cine să se căsătorească, sau are orice altă cerință sau preocupare (în sensul de analiză singulară / unilaterală), înainte de a face demersul de a se desăvârși pe sine și a se pune pe sine în dorul după Dumnezeu, face o neghiobie: pune carul înaintea boilor.
Câți dintre noi nu facem asta?
Inclusiv eu am făcut (și fac), toți pe care-i cunosc, și, probabil, foarte puțini din toți oamenii de pe Pământ fac ce trebuie, adică, întâi, căutarea lui Dumnezeu, raportarea la Dumnezeu, dezvoltarea unei relații imperios necesare cu Dumnezeu, apoi, așteptarea, în liniște, fără grabă și cu înțelepciune, a unei relații pământești (sau a oricărui lucru cerut).
Tindem să căutăm, mai întâi, cele tangibile fizic și carnale, și, iată, tocmai aceasta este un mare indiciu că suntem foarte plecați spre păcat. Ne aplecăm și ne preocupăm de păcat, prin alegeri proaste, cu ușurință, cu acea ușurință a peștelui în apă. Cu aceea că suntem în elementul nostru natural. Dar, iată, nu acesta este elementul nostru natural! Nu în acesta ar trebui să ne simțim ca în apă, nu la acesta ar trebui să apelăm, căci... vom avea roade... după lucrare. Ce faci și cum îți faci, aceea ai, nu altceva - fiind permanent încadrați de această rețetă a deplinei libertăți, pe care a pus-o, Dumnezeu, pentru noi.